Supercorectitudine (I)

Pr. Serafim Rose

Ierom. Damaschin, “Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose”
Cap. 63 “Supercorectitudine”

“Tradiţionalismul” nu e acelaşi lucru cu adevărata atitudine tradiţională. (Rene Guenon(1))
Fanatismul împiedică înţelegerea omului, dar credinţa adevărată îi dă libertate. (Sf. Macarie de la Optina(2))

        Dintre toate filosofiile moderne cu care se confrunta Alexei Young, în calitate de profesor şi, mai târziu, de director de şcoală, poate cea mai puternică era cea a evoluţiei. Vedea că cei mai mulţi părinţi ignorau formidabilele dovezi ştiinţifice împotriva evoluţiei şi, de asemenea, faptul că evoluţia era folosită (adesea cu totul deliberat) spre a submina înseşi temeliile concepţiei creştine despre lume. El s-a hotărât să scrie un articol pentru aceşti părinţi, spre a-i face mai conştienţi de hrana intelectuală pe care o primeau copiii lor.Trimiţându-l Părintelui Serafim ca să-l revadă, l-a primit înapoi cu câteva sugestii şi cu încurajarea de a-l tipări în Nikodemos.
        După o vreme, Părinţii Gherman şi Serafim au rămas foarte surprinşi când au primit o scrisoare scrisă de un preot al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, aflat sub îndrumarea duhovnicească a Mănăstirii Schimbării la Faţă din Boston, în care acesta îşi exprima neplăcerea faţă de articol. Conform părinţilor de la mănăstirea din Boston, evoluţia era un “subiect interzis”; iar pe preotul respectiv îl durea faptul că Alexei nu este de acord cu părerea lor. Mirat să citească în Nikodemos un articol împotriva unui “fapt” aşa de bine stabilit precum evoluţia, preotul scria că Alexei, fiind un convertit ce îşi păstrase “perspectiva romană”, nu trebuie să aibă “privilegiul publicării” şi afirma că el îşi retrage orice sprijin pentru Nikodemos.
        Pe când lucra la Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, Pr. Serafim investigase rădăcinile sociale, filosofice şi duhovniceşti ale evoluţionismului. Mai târziu, pe când urma cursurile teologice înfiinţate de către Arhiepiscopul Ioan, studiase învăţătura Bisericii Ortodoxe referitoare la crearea universului aşa cum a fost transmisă prin Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi(3). Astfel, înţelegând de multă vreme că evoluţionismul era opus concepţiei ortodoxe despre lume, a tras concluzia că criticii ortodocşi ai articolului lui Alexei “pur şi simplu nu îşi dau seama unde anume duce evoluţia, fie în latura ei ştiinţifică, fie prin implicaţiile sale religioase şi teologice”. El îi scria lui Alexei: “E vădit că articolul tău a atins ceva foarte adânc (suntem sincer uimiţi că oameni atât de ageri în ce priveşte problemele eclesiologice, ecumenismul etc, par să nu fi dat prea multă atenţie unui lucru aşa de însemnat precum evoluţia; pricina este probabil faptul că ea pare a fi în afara sferei bisericeşti)”(4)
        Pr. Serafim l-a sfătuit pe Alexei să nu-i socotească pe criticii săi “în eroare”, ci, mai curând, neconştientizaţi. I-a spus să nu să intre deloc în dispute, ci împreună “să pregătească o prezentare mai amănunţită a întregului subiect. “Fără îndoială, articolul tău te va face «impopular» în unele locuri”, îi scria el. “Nu te lăsa descurajat ori împins într-o postură «defensivă»(5) .
        Dar mai aveau să urmeze încă multe. Alexei voia să tipărească separat un articol despre Giulgiul din Torino pe care îl primise de la cineva. Trimiţându-l Părintelui Serafim să-l verifice, acesta i-a răspuns sugerându-i să nu-l publice în forma sa actuală, fiindcă era plin de expresii romano-catolice care i-ar fi făcut pe unii ortodocşi să îl respingă imediat. Din păcate, răspunsul a venit prea târziu: înainte ca Alexei să poată comunica obiecţiile Părintelui Serafim către autorul articolului, acesta tipărise articolul şi-l trimisese tuturor abonaţilor revistei Nikodemos. “Când am descoperit acest lucru, am rămas consternat”, nota mai târziu Alexei, “căci obiecţiile Părintelui Serafim erau bune şi chibzuite şi puteau fi introduse în articol fără nici o greutate” (6). Articolul despre Giulgiu i-a făcut pe criticii lui Alexei să fie şi mai convinşi că era un catolic nepocăit. După cum îşi amintea Pr. Serafim, “i-am trimis Părintelui două lungi scrisori în apărarea lui Alexei (recunoscând şi greşelile sale) şi rugându-l să aplice principiul Vlădicăi Ioan de a avea încredere şi de a-i încuraja pe lucrătorii misionari fără a încerca să-i facă să intre într-un tipar preconceput sau să-i forţeze să se supună unei «autorităţi» standard. La mâhnirea noastră, Părintele a răspuns că Vlădica Ioan greşea în această privinţă şi convertiţii trebuie să fie «struniţi» uneori” (7)
        Pr. Serafim observase şi alte semne ale acestei mentalităţi. “Am fost sincer îngroziţi”, scria el, “să aflăm că Părintele sugerase cam cu un an în urmă ca Vlădica Vitalie [al Canadei] să aibă în grijă convertiţii sau preoţii convertiţi, ca să evite «greşelile» trecutului. Da, poate că aceasta ar însemna sfârşitul «greşelilor» trecutului (deşi ne îndoim chiar şi de acest lucru), dar ar însemna şi sfârşitul perioadei mişcării misionare în Biserica din Afara Graniţelor. (Şi nu ar fi de nici un ajutor să se ocupe altcineva mai bun, căci principiul în sine este primejdios” (8).)
        Curând, Alexei a primit o “Scrisoare deschisă” de 21 de pagini de la mănăstirea din Boston, împotriva articolelor pe care le tipărise. “Este vădit că autorul ei”, îi scria Pr. Serafim lui Alexei, “s-a folosit în chip necuvenit de tine spre a te discredita cu totul, întemeindu-se pe reputaţia mănăstirii împotriva ta, un “nimeni”. El se lasă purtat de valul unei mode intelectuale care va trece şi nu va fi spre binele mănăstirii faptul că şi-a îngăduit să facă aceasta şi să nu înfrunte adevăratele probleme intelectuale ale zilei. Roagă-te Vlădicăi Ioan ca să te călăuzească. Să ştii că nu totul depinde de ceea ce «gândesc» unii oameni despre tine şi, de asemenea, că la timpul cuvenit se vor ridica voci şi în favoarea ta” (9).
        “Scrisoarea deschisă” s-a publicat într-o broşură şi a fost trimisă în întreaga ţară. După ani, amintindu-şi de această acţiune şi de altele similare ale mănăstirii din Boston şi ale apropiaţilor ei, Pr. Serafim scria: “Nu faptul că au avut obiecţii ne-a supărat, […] ci, mai curând, felul în care au făcut-o. Din întinsa corespondenţă cu [ei] (10) am înţeles limpede că aceştia credeau că nu poţi avea păreri diferite sau interpretări în privinţa unor astfel de subiecte: «părerea ortodoxă» trebuia să fie cea în favoarea evoluţiei (!) şi împotriva Giulgiului. Noi socoteam că creştinii ortodocşi pot măcar să discute aceste subiecte în mod prietenesc; dar, după părerea lor, ele nu se pot discuta, ci trebuie acceptată părerea «experţilor ortodocşi». […] După aceasta au început să spună oamenilor «să se ţină departe de Etna», fiindcă Alexei Young era «doar un romano-catolic» şi cunoaştem oameni care le-au urmat sfatul. […]
        Deci prima pricină de a fi supăraţi pe ei a fost descoperirea că alcătuiseră un partid politic în Biserica noastră iar cei ce nu erau de acord cu «linia partidului» erau eliminaţi şi priviţi ca non-existenţi, iar unii oameni sunt chiar avertizaţi asupra «primejdiilor» de a avea contact cu asemenea oameni. […] Urmând tradiţia rusească a «îndelungii răbdări», multă vreme nu am spus mai nimic despre aceste lucruri, şi nu avem faţă de ei acelaşi simţământ, nădăjduind că a fost doar o neînţelegere ce se va schimba cu timpul” (11).
        Prin 1973, Părinţii Serafim şi Gherman au început a descoperi nu numai că se formase un “partid politic”, ci şi că folosea tehnici politice ca să-şi atingă scopurile. De pildă, în 1972, unul dintre preoţii grupului i-a sugerat lui Alexei Young să «contopească» revista sa Nikodemos cu revista lor, spunând că ar fi fericiţi să tipărească un periodic combinat spre a-l “uşura” pe Alexei. “Pe atunci ni s-a părut ceva foarte ciudat”, îşi amintea Pr. Serafim, “şi l-am sfătuit pe Alexei să-şi continue publicarea independent; abia mai târziu ne-am dat seama că prin acest mijloc intenţionau să pună mâna pe Nikodemos şi să se asigure că nu va mai tipări niciodată ceva care să fie în dezacord cu «linia partidului». Mai apoi, i-au spus lui Andrew Bond din Anglia că vor distribui publicaţia sa, The Old Calendarist (Vechii Calendarişti), în America, dar numai cu condiţia ca să nu se tipărească nici un articol fără a fi controlat de ei. In 1973, când i-am întrebat dacă ne pot ajuta la distribuirea propusului periodic de limbă rusă (pe care însă n-am mai reuşit să-l scoatem) au insistat să-i lăsăm pe ei să-l tipărească şi am început să ne dăm seama că până şi lucrarea noastră în limba rusă urma să fie «cenzurată la Boston», şi nici măcar de către vorbitori de rusă, ci de către convertiţi care învăţaseră puţin ruseşte.
        Alte «tehnici politice» includeau răspândirea zvonului că unele publicaţii sau persoane sunt «în afara liniei partidului». De pildă, după publicarea articolului despre Giulgiu, Alexei a primit un număr de scrisori de la [acest grup] prin care îşi anulau subscripţiile la Nikodemos oferindu-i, în loc de o critică prietenească, aşa cum te-ai fi aşteptat de la nişte fraţi creştini ortodocşi, doar o rece întrerupere a relaţiilor. Alexei a fost atât de deprimat şi rănit de tratamentul la care l-au supus atunci, încât ar fi renunţat cu totul la publicare dacă nu l-am fi sprijinit, spunându-i că nu toţi cei din Biserică aveau o atitudine atât de rece” (12).
        Astfel, cu diverse prilejuri, părinţii au primit semnale clare că noul partid intenţiona să facă să predomine «linia de partid», cel puţin asupra convertiţilor din Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi, dacă se putea, şi asupra ruşilor. “Toată această tentativă”, scria Pr. Serafim, “este atât de străină duhului ortodox, încât am găsit-o extrem de dezgustătoare, un fel de iezuitism strecurat în Biserica noastră” (13).
        Pr. Serafim a observat că noul partid începuse să practice principiul “iezuit” ce spune că “scopul scuză mijloacele”. “În 1973, când am fost la o conferinţă a lor”, îşi amintea Pr. Serafim, “[unul dintre preoţii lor] mi-a spus un lucru pe care nu l-am luat prea mult în seamă atunci, dar pe care îl văd acum ca pe o parte a «problemei» care au devenit ei pentru noi: Mi-a spus că dacă cineva lucrează în favoarea unei cauze bisericeşti bune, îi este îngăduit să mintă, să înşele etc, pentru acea «cauză bună». Din păcate, am văzut acest principiu iezuit aplicat în rândurile lor în modul cum răspândesc poveşti despre oamenii pe care nu-i agreează sau cum falsifică poziţia oamenilor pe care vor să-i critice etc.” (14). La un moment dat, facţiunea cu pricina a început a aduce citate împotriva lui Alexei din scrisori pe care acesta ştia precis că nu le scrisese niciodată!” “Faptul că ţi se pun în seamă scrisori ce nu există”, l-a sfătuit Pr. Serafim pe Alexei, “ar trebui să te facă să te trezeşti şi să-ţi dai seama că nu poţi lupta împotriva unor astfel de atacuri, dacă eşti un om cinstit. Deci nici să nu o faci. Lasă-i să facă şi să spună ce vor” (15).
        “Scrisorile deschise” venite de la facţiunea în cauză i-au făcut în primul rând pe părinţi să concluzioneze că este ceva necurat la mijloc. Începând din 1973, aceste scrisori au fost trimise unor oameni din Biserica Rusă din Afara Graniţelor pe care partida respectivă voia să-i critice şi să-i îndrepte, printre aceştia fiind şi ierarhii principali şi câţiva episcopi. “Aproape fără excepţie”, nota Pr. Serafim, scrisorile cu pricina ne-au făcut o impresie proastă. Luate pe puncte, ele sunt «corecte», dar sunt scrise pe un ton de autoîndreptăţire, de ironie subtilă şi de rece superioritate” (16).
        Multe scrisori erau de fapt ample eseuri pline de lungi pasaje teologice care abia dacă aveau vreo legătură cu subiectul discutat. Un tânăr convertit din Anglia, primind o astfel de scrisoare cu referire la el, a rămas foarte descurajat; dar Pr. Serafim i-a arătat ce se află în spatele ei; era, spunea el, “un rece şi bine calculat vehicul al slavei de sine, ascunsă sub o mască de falsă smerenie şi «duhovnicie» (ruşii ar numi-o «unsuroasă»). […] Pr. Gherman, care are un mod cu totul rusesc de a aborda astfel de lucruri, după ce a citit scrisoarea, a spus: «Omul care a scris-o nu crede în Dumnezeu», adică: tot ceea ce e sfânt, duhovnicesc sau canonic în ea este folosit într-un alt scop, iar scrisoarea e lipsită de inimă şi de simţire ortodoxă. […] Scrisoarea nu merită nici un răspuns. Ei sunt experţi în această tactică şi orice răspuns ai da, ţi l-ar face bucăţi, ştiind prea bine cum să facă să pară că tot ceea ce spui e greşit” (17).
        Pr. Serafim numea atitudinea care produsese acele scrisori ca fiind “duhovnicească doar privită în oglindă” (18). Observase că toate scrisorile de la oamenii din partida respectivă “respiră acelaşi aer, ca şi cum ar fi scrise de acelaşi om, deşi pe unii dintre scriitori îi ştim personal că nu sunt deloc aşa. […] Recent am dat peste nişte scrisori trimise nouă de la Boston în urmă cu doisprezece ani -şi ce diferenţă! Pe atunci erau doar nişte nevoitori, prea prinşi de truda zilnică spre a mai scrie asemenea epistole prolixe. Ce să se fi întâmplat?” (19)

        Ca să facă să predomine propriile păreri în Biserica Rusă din Afara Graniţelor, noua facţiune nu s-a oprit la “scrisori deschise”, ci a început să submineze sistematic autoritatea celor mai respectaţi dascăli ortodocşi din veacurile mai recente. Principala lor armă, nota Pr. Serafim, “este recenta modă academică de a căuta pretutindeni «influenţe apusene» în textele noastre teologice” (20). Cei mai mulţi dintre dascălii mai recenţi, de la Sf. Nicodim Aghioritul până la Arhiepiscopul Averkie, au fost acuzaţi de a se fi aflat sub această influenţă, de a fi “scolastici”. Teologii partidei cu pricina dădeau de înţeles oamenilor că ei cunosc mai multe despre teologia ortodoxă decât Sf. Nectarie al Pentapoliei, Sf. Ioan din Kronstadt (care a vorbit despre “meritele” lui Hristos), Arhiepiscopul Ioan Maximovici (care autorizase scrierea slujbei unui sfânt părinte apusean, Fericitul Augustin) şi Stareţii de la Optina. “O asemenea impertinenţă”, scria Pr. Serafim, “nu poate decât să dăuneze adevăratei cauze a reînnoirii vieţii ortodoxe din izvoarele proaspete ale Tradiţiei ortodoxe” (21).
        “După cum şi-a dat seama Pr. Serafim, teama de “influenţa apuseană” se întemeia pe un semiadevăr. “Pr. Mihail Pomazanski”, scria el, “şi alţi buni teologi vor admite fără şovăire că au existat asemenea “influenţe apusene” în textele teologice din ultima perioadă a istoriei ruse (şi greceşti), dar ei subliniază că influenţele au rămas exterioare, neatingând vreodată inima învăţăturii ortodoxe. A spune altceva înseamnă a admite că ortodoxia s-a pierdut (!) în aceste ultime veacuri şi abia acum tinerii «teologi» […] «regăsesc» ortodoxia Părinţilor. […] Dacă asemenea renumiţi teologi, precum Mitropolitul Filaret al Moscovei, Episcopul Teofan Zăvorâtul, Episcopul Ignatie Briancianinov, Arhiepiscopul Averkie de Jordanville, Pr. Mihail Pomazanski, nu sunt defel ortodocşi, ca şi, în general, teologia predată în seminariile noastre de mai bine de un veac, atunci înseamnă că ne aflăm într-o stare foarte primejdioasă, şi unde vom afla autoritatea teologică cu care să stăm tari împotriva tuturor erorilor şi ispitelor acestor vremuri? [Teologii noii partide] învaţă: Noi vă vom învăţa ce este corect, noi îi vom citi pe Sfinţii Părinţi pentru voi şi vă vom învăţa dogma corectă, noi avem traducători şi tâlcuitori excelenţi ce sunt mai ortodocşi decât Episcopul Teofan Zăvorâtul, Mitropolitul Filaret al Moscovei, Arhiepiscopul Averkie şi toţi ceilalţi. Aceştia joacă un joc nespus de primejdios: fără să vrea, ei îşi surpă de sub picioare temeliile ortodoxe” (22).
        Pr. Serafim credea că aceşti aşa-zişi tradiţionalişti şi zeloţi făceau exact acelaşi lucru ca şi aşa-zişii liberali ai şcolii pariziene: rupeau verigile şi tăiau rădăcinile recente ce duc către vechii Părinţi, ca să poată deveni ei înşişi nişte autorităţi. Noii teologi din şcoala “tradiţionalistă” pretindeau acum că ei “au reuşit să se dezbare de uzura scolastică a teologiei noastre şi să se întoarcă la credinţa Părinţilor”. Acelaşi lucru îl pretindea şi şcoala pariziană. Iată ce-i scria Pr. Serafim unui preot: “Acest lucru vă îndreaptă către un fel de protestantism, socotind că există o lacună în tradiţia teologică ortodoxă pe care numai grupul dvs. reuşeşte să o repare, sărind peste intervalul «robiei latine» şi întorcându-se la «izvoarele originare». […] Însăşi noţiunea de «robie latină» este pusă în joc de către Pr. Alexander Schmemann şi colegii săi cu scopul precis de a nimici ideea continuităţii Tradiţiei ortodoxe de-a lungul veacurilor. SĂ NU CĂDEŢI ÎN ACEASTĂ CAPCANĂ! Există mari teologi ai ultimelor veacuri ce au folosit expresii pe care ne-ar plăcea să le vedem îmbunătăţite; dar aceasta nu înseamnă că ei se aflau în «robia latină» sau că trebuie discreditaţi. Ei nu folosesc acele expresii în acelaşi context ca latinii, deci subiectul cu pricina nu este unul foarte important” (23).
        “O Ortodoxie bine echilibrată”, scria altundeva Pr. Serafim, “poate primi cu uşurinţă orice influenţe străine, îndreptându-le şi făcându-le ortodoxe; dar o «linie de partid» unilaterală se rupe singură de curentul principal al Ortodoxiei” (24).
        Până la urmă, Pr. Serafim a identificat acest neo-tradiţionalism ca pe un fel de “reînnoire dinspre dreapta”. “Ortodoxia de Boston”, scria el, “este în realitate un fel aripă dreaptă a «ortodoxiei pariziene», o ortodoxie «reformată», care, întâmplător, este foarte «corectă», dar, de fapt, este tot aşa de mult în afara tradiţiei ortodoxe ca şi Parisul, şi tot în aceeaşi măsură, o creaţie a logicii omeneşti. O ispită cumplită pentru vremea noastră” (25).
        Referitor la lipsa de rădăcini din neotradiţionalism, Pr. Serafim scria: “Ei trebuie «să facă totul singuri», fără nici un om şi fără vreo tradiţie stabilă care să-i corecteze. «Rădăcinile» lor sunt mai curând în America secolului al XX-lea, ceea ce explică tonul «modern» al epistolelor lor şi eşecul lor în a înţelege întreaga semnificaţie, originea religioasă şi contextul «evoluţiei.» […] Am văzut deja câteva exemple (în special atunci când încearcă să intre în sfera rusească, în care sunt cu totul pierduţi) ale felului în care se aruncă asupra anumitor subiecte pe baza simplei impresii şi la întâmplare, tocmai datorită lipsei unei teren teologic ferm. Nu au încredere în bătrânii lor ruşi (şi ne cam îndoim că au vreun bătrân grec de la care să primească sfat). […] Ba chiar se laudă că ei singuri sunt «mari teologi» ce tocmai au descoperit o tradiţie teologică pierdută; dar în fapt teologia lor este deosebit de grosolană şi simplistă, mai ales când e pusă alături de scrierile unui teolog cu adevărat mare, din tradiţia ortodoxă neîntreruptă – Pr. Mihail Pomazanski din Jordanville, care e subtil, rafinat, adânc şi total ignorat de «străluciţii teologi tineri.» […] Noi înşine, nefiind teologi, […] cerem adeseori sfat de la Pr. Mihail şi de la alţii în judecata cărora avem încredere şi o respectăm, ştiind că astfel suntem într-o bună tradiţie şi nu trebuie să ne încredem în judecata noastră imperfectă pentru orice răspuns” (26).
(partea a II-a)

Note :
(1)Crisis of the Modern World, p. 18.[sus]
(2) Pr. Leonid Kavelin, Elder Macarius of Optina, St. Herraan Brotherhood, 1995, p. 47.[sus]
(3) Pe atunci îndrumătorul său era Pr. Leonid Upşinski, care preda cursuri despre primele capitole ale Cărţii Facerii conform comentariilor patristice.[sus]
(4) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, 18 aprilie 1973.[sus]
(5) Ibid[sus]
(6) Pr. Alexei Young, Lettersfrom Fr. Seraphim, p. 81.[sus]
(7) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. Ioanichie, Schimbarea la Faţă, 6/19 august 1973.[sus]
(8) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. N., Duminica Floriilor, 9/22 aprilie 1973.[sus]
(9) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, 12 iulie 1973.[sus]
(10) Aici şi în celelalte pasaje din scrisorile Părintelui Serafim citate în acest capitol am eliminat numele persoanelor menţionate.[sus]
(11) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. Roman Lukianov, 14 noiembrie 1979.[sus]
(12) Ibid.[sus]
(13) Ibid.[sus]
(14) Ibid.[sus]
(15) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, 17 octombrie 1975.[sus]
(16) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. Roman Lukianov, 14 noiembrie 1979.[sus]
(17) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către A., 4 iunie 1976.[sus]
(18) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Vania (John), 14 aprilie 1981.[sus]
(19) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. Ilarion, 3 octombrie 1979.[sus]
(20) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. Roman Lukianov, 14 noiembrie 1979.[sus]
(21) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, săpt. lui 6 noiembrie 1973.[sus]
(22) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. Roman Lukianov, 14 noiembrie 1979.[sus]
(23) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. N., 1 septembrie 1973.[sus]
(24) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Andrew Bond, Sâmbăta Luminată, 18 aprilie/l mai 1976.[sus]
(25) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, 2/15 iunie 1976.[sus]
(26) Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, săpt. lui 6 noiembrie 1973. Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, Duminica Tomii, 23 aprilie/6 mai. Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Andrew Bond, Sâmbăta Luminată, 18 aprilie/l mai 1976. Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, Duminica Tomii, 1973.[sus]

Viata Pr. Serafmi Rose

Comments are closed.