Ştiinţă şi creştinism

creationstars.jpg
Crearea stelelor
în ziua a 4-a a Genezei

de Pr. diacon Andrei Kuraev

        Creştinismul a creat premisele necesare pentru apariţia ştiinţei . Astronomia ca ştiinţă este posibilă numai cu condiţia ca stelele sa înceteze a fi zeităţi . Legile care descriu căderea unei pietre pe pământ trebuie să fie aplicabile şi la mişcarea stelelor . Pentru a îndrăzni să afirmi acest lucru fară să fii pedepsit ( cum o păţise filozoful grec Anaxagoras (1)) este necesar ca societatea şi religia dominantă să se pună de acord cu privire la faptul că stelele sunt nişte „pietre” , şi nu suflete ( sau corpuri , sau ochi ) ale zeităţilor . „Nimeni , fie el grec sau barbar , nu va ezita în a recunoaşte că Soarele şi Luna sunt zeităţi ca şi celelelate cinci corpuri cereşti îndeobşte numite „rătăcitoare” – credea Apuleius . Dar s-au găsit şi oameni care au trecut peste această oprelişte , şi anume creştinii .
        Pe fundalul vociferării înţelepţilor păgâni ( „Privând stelele de raţiune , ei împiedică cunoaşterea adevărului” [ Plotin, Eneade, 2,9,5] ) , Biserica a declarat : „cel care spune că cerul , Soarele , Luna , stelele , apele aflate deasupra Cerurilor sunt nişte fiinţe însufleţite şi forţe materiale înzestrate cu raţiune – să fie anatemizat ( A 6-a anatemă a Sinodului din anul 543 ) . Această anatemă venită de la Răsărit , la fel ca şi condamnarea adepţilor lui Averroes, care a avut loc la 7 martie 1277 din Occident (Punctul 92 din Edictul incriminatoriu îi ostraciza pe cei care propovăduiau învăţătura conform căreia „corpurile cereşti se mişcă , chipurile , în virtutea principiului lăuntric – respectiv sufletul; ele se mişcă aidoma unei fiinţe vii numai graţie sufletului şi năzuinţei acestuia : aşa cum un animal se mişcă spre un scop , tot astfel se mişcă şi cerul” ) au netezit calea viziunii ştiinţifice asupra lumii (2) .
        Astronomia ca ştiinţă apare atunci când mişcarea stelelor este descrisă nu în limbajul psihologiei , ci în cel al matematicii , adică într-un limbaj străin de pasiuni , precum invidia , gelozia , iubirea , etc.
        Dacă Thales are dreptate spunând ca „divinitaţile sunt pretutindeni” (Aristotel , Despre suflet , 1,5,411a7 ) şi , totodata „fiecare îşi vede de treaba sa : una fulgeră , alta înseninează cerul etc.” ( Apuleius , Despre divinitatea lui Socrate , 5 ) , atunci cercetarea esenţei lucrurilor trebuie să devină cercetarea divinităţilor , adică telogie. Pentru demitizarea fizicii trebuie să fie înlăturată orice referire la intrigile şi poftele zeilor ( „toate acestea se fac prin voinţă , prin putere şi îngăduinţă a necredincioşilor” ) [Idem] din tabloul lumii îndeobşte recunoscut . Fizicienii , singuri , nu au cum să facă acest lucru .
        Numai religia Dumnezeului Unic a putut scăpa lumea de numărul exorbitant de zei . Numai religia Dumnezeului mai presus de stele şi mai presus de cosmos a putut să pună pe acelaşi plan lumea stelelor şi lumea pietrelor pământeşti , făcând astfel posibilă descrierea mişcărilor astrelor în limbajul mecanicii terestre . Numai religia Logosului Întrupat a permis ca procesele care se petrec în lumea fizică ( unde nimic nu este ideal ) să fie descrise în limbajul matematicii ( al cifrelor şi al formelor ideale ) .
        În fine , numai încredinţându-ne că Dumnezeu este Iubire am putut depăşi scepticismul şi am început să studiem lumea cu certitudine cutezatoare că marea carte a Universului este scrisă pe limba matematicii umane (3).
        În epoca reformei din secolele XVI-XVII , creştinismul avea mai mult ca oricând nevoie de apariţia imaginii ne-mitice a lumii . În Evul Mediu se produsese o substituire treptată a manierei păgâne obişnuite de descriere a fenomenelor naturale printr-o explicaţie mai prozaică . S-a observat ca magnetul atrage un metal nu pentru că între sufletele lor există o simpatie reciprocă , ci în virtutea energiilor pe care le degajă , supunându-se legii prestabilite de Creator . Această substituire s-a sfârşit în Occident cu un mare eşec : în epoca Renaşterii , cultura superioară a fost din nou năpădită de magie , alchimie , astrologie , de ocultism , care au fost acceptate ca viziune asupra lumii . Biserica occidentală , trezită de lovitura pe care i-o dăduse reforma , a reacţionat prin „vânătoarea de vrăjitoare” , prin inchiziţie şi … prin susţinerea concepţiei mecaniciste asupra lumii . Viziunea ştiinţifică a universului a fost sprijinită de Biserică – ea avea mare nevoie de aliaţi în lupta împotriva inamicului comun – ocultismul .
        În genere , istoria ne oferă un fapt indiscutabil de mare însemnătate : locul naşterii tabloului ştiintific al lumii este bine cunoscut şi situat cu exactitate atât în spaţiu cât şi în timp . Revoluţia ştiinţifică a avut loc în Europa occidentală la răscrucea veacurilor XVI şi XVII . Ştiinţa s-a născut nu în epoca ateismului ( sec. XVIII ) , nici în cea a ignorării problematicii religioase ( sec. XV ) , nici în cea a stabilităţii religioase ( sec. XIII ) , ci în epoca reformei şi a Contrareformei – în epoca marelui avânt al luptei religioase în viaţa Europei creştine .
        Şi nu trebuie să spunem că marii creatori ai noului tablou ştiinţific al lumii au „devansat veacul lor” şi s-au situat deasupra „fanatismului religios al mulţimii”.
        Copernic era nepot de episcop , administrator de gospodărie eparhială , membru al consiliului eparhial . Kepler a studiat trei ani la Facultatea de teologie a Universităţii din Tubingen , dar, fără voia lui a primit însărcinarea de a preda matematica la Graz . „Pentru Kepler aceasta decizie însemna spulberarea tuturor vechilor lui speranţe . El nu putea să-şi închipuie că drumul spre cariera de preot este de acum barat , şi totuşi a fost nevoit să se supună . Dar sentimentul religios profund şi năzuinţa de a „pune în concordanţă” ştiinţa cu propria viziune sinceră , cucerită prin suferinţă , asupra lui Dumnezeu au ramas caracteristice pentru întreaga sa viaţă” . „Am voit să fiu slujitorul lui Dumnezeu şi am depus un mare efort pentru lucrul acesta ; în cele din urmă , iată am început să-L slăvesc pe Dumnezeu prin lucrările mele de astronomie … Eu am demonstrat celor care vor citi această carte slava faptelor Tale : în orice caz , în măsura în care raţiunea mea limitată a putut să cunoască ceva din măreţia Ta nemasurată” ( Johannes Kepler ).
        La vârsta de 14 ani , Galilei s-a înscris în ordinul iezuiţilor , „dar tatăl său nu voia în nici un chip să-şi vadă fiul în haine de călugăr şi l-a adus acasă sub pretextul că ar avea nevoie de tratament pentru o boală de ochi” .
        Leibnitz ( să amintim celor care au uitat – este vorba de fondatorul calculului diferenţial ) a dedicat „teodiceii” – întru „îndreptăţirea” lui Dumnezeu – principala sa operă .
        Newton se ocupa de tălmaciri ale cărtilor biblice scrise de prorocul Daniel si de apostolul Ioan Teologul .
        Descartes (să amintim că este creatorul aşa-zisului sistem cartezian de coordonate ) şi-a făcut studiile la un colegiu iezuit , „citadela antiocultismului” , iar în corespondenţă cu principesa Boemiei , Elisabeth , a luat apărarea catolicismului.
        Chimistul Boyle ( vă mai amintiţi de legea Boyle-Mariotte ? ) considera că cercetările ştiinţifice sunt folositoare întrucât implică raţiunea în luptă cu patimile trupeşti : „Cine este în stare să oblige cele mai mărunte întâmplări din propria viaţă şi chiar florile din grădina sa să-i ţină prelegeri de etică şi teologie – acela nu va simţi nevoia să evadeze în cârciumă”

Note:

(1) Anaxagoras spunea că soarele este o bucată de metal incandescent ; vorba asta l-a costat condamnarea la moarte . Discipolul său Pericle l-a apărat şi a obţinut eliberarea lui , dar Anaxagoras , într-un moment de slăbiciune a spiritului , îşi dădu singur moartea ; întelepciunea lui s-a dovedit neputincioasă .[sus]

(2) Critica tezelor averroismului si tomismului , întreprinsă de episcopul Parisului Etienne Tempier , a constituit un impuls pentru deschiderea noilor perspective în cunoasterea lumii .[sus]

(3) Celălalt gen de certitudine îl avem atunci când ne gândim că nu e absolut nici o posibilitate ca un lucru să fie altfel decat îl gândim . Ea este fondată pe un principiu metafizic foarte sigur , care este acela că Dumnezeu , fiind absolut bun şi sursa oricărui adevăr [ fiind cel ce ne-a creat ] , e sigur că puterea sau facultatea ce ne-a dat-o pentru a putea distinge adevărul de fals nu ne înşală atunci când o folosim corect … Această certitudine se extinde asupra tot ceea ce a fost demonstrat în matematică” R.Descartes, Principiile filozofiei .[sus]

“Daruri şi anateme, Ce a adus creştinismul lumii”, de Pr. diacon Andrei Kuraev
Editura Sophia, Bucureşti, 2004
pag. 54

Comments are closed.