Naţionalismul şi Biserica

de Mihai Urzică

Nationalismul si Biserica       Masoneria caută, prin toate mijloacele, să denigreze şi să compromită ideea de naţionalism, smulgând din conştiinţa naţiunilor legătura acestora cu credinţa, tradiţia şi cultura proprie, pentru a le putea stăpâni mai uşor. Dar nu aceeaşi este atitudinea spiritului iudaic atunci când este vorba despre Israel, care desfăşoară cel mai aprig şi şovin fanatism.

       Dacă naţionalismul agresiv şi rasist de tipul nazist reprezintă o gravă eroare spirituală, se constată că, de la o vreme, se incriminează, fară nici o deosebire, orice naţionalism, chiar şi acela luminat şi cu dragoste de Hristos, de Biserică şi de Neam.
       De asemenea incriminări dau dovadă tot felul de oameni de cultură, filosofi creştini, precum şi unii teologi. Ei consideră că există un antagonism între spiritualitatea creştină, fără frontiere pământeşti în ansamblul umanităţii, şi naţionalismul circumscris la dragostea pentru un neam.
       Astfel, episcopul Jean de Saint-Denis, al Bisericii Catolice ortodoxe din Franţa, în cartea sa Initiation a la Genese, într-un capitol despre devierile imaginii trinitare, scrie: Naţionalismul şi toate grupările de oameni sunt erzaţuri ale unităţii umane, dând loc la războaie împiedicând schimbul fratern. Ele sunt produsele păcatului originar (p. 92). Episcopul condamna în aceeaşi măsură şi bisericile autocefale. Dacă bogăţia este pricină de poticnire când devine un scop în sine şi închide porţile împărăţiei cereşti, ea le poate deschide atunci când lucrează pentru binele umanităţii. La fel şi naţionalismul! Căci totul depinde de sensul acordat acestei noţiuni.
       Masoneria caută, prin toate mijloacele, să denigreze şi să compromită ideea de naţionalism, smulgând din conştiinţa naţiunilor legătura acestora cu credinţa, tradiţia şi cultura proprie, pentru a le putea stăpâni mai uşor. Dar nu aceeaşi este atitudinea spiritului iudaic atunci când este vorba despre Israel, care desfăşoară cel mai aprig şi şovin fanatism. Întrucât neamurile au apărut în istorie ca rezultat al păcatului, încă de la începutul încurcării limbilor, lumea s-a diferenţiat în triburi şi, mai târziu, în naţiuni; iar neamurile, ca entităţi istorice şi spirituale, au căpătat un rost înaintea lui Dumnezeu, fiecare având personalitate şi caracteristici bine definite şi o misiune tainică în lucrarea de mântuire a lumii.
       Neamurile, prin specificul şi prin tradiţiile lor – şi mai ales neamurile creştine, prin aportul lor spiritual, cultural şi artistic, de mărturisire întru Hristos – îmbogăţesc zestrea şi patrimoniul umanităţii, spre slava lui Dumnezeu. A nesocoti acest adevăr şi a privi neamurile doar ca pe nişte grupări biologice, etnice şi politice, fără a le acorda semnificaţie spirituală, a face din toate o apă şi un pământ, ar însemna vitregirea lor de tot ceea ce au creat mai valoros prin personalitatea, genialitatea şi strădania lor.
       Dacă o diferenţiere afectivă există între oameni, şi aceasta a existat şi la Hristos faţă de Apostoli, ca şi în cadrul Israelului, între cele 12 seminţii, ea este explicabilă ca o diferenţiere afectivă care există şi între diferitele naţionalităţi, din motive de origine, de tradiţie, de limbă, de credinţă religioasă şi de împrejurări istorice. Cât despre dorinţa de a vedea neamul din care faci parte sau în care te-ai integrat, ca şi familia căreia îi aparţii, propăşind cât mai mult pe calea binecuvântată de Dumnezeu, aceasta este cu totul legiuită şi – în relaţia noastră cu alte neamuri sau, în general, cu aproapele – nu contravine cu nimic spiritului evanghelic. In grija pe care trebuie s-o avem faţă de toţi semenii noştri, Apostolul Pavel face o demarcaţie netă, începând chiar cu cei apropiaţi, cu cei din casa noastră, căci nu pe toţi oamenii îi privea la fel. El spune: Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios (l Tim. 5, 8). Iar în alt loc spune: Până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi (Gal. 6, 10). Pentru propriul neam, Sfântul Pavel era gata să se dea pe sine şi anatemei, cu blestemul despărţirii de Hristos, pentru a-i vedea pe conaţionalii săi mântuiţi. De fapt şi Biserica, prin ecteniile sale, se roagă în mod deosebit pentru binele neamului din care face parte, pentru toate cetăţile şi oraşele acelei ţări şi pentru sujitorii bisericii respective, ba şi pentru ostaşii căzuţi pe câmpurile de luptă, pentru apărarea ţării şi a credinţei strămoşeşti. Dar, în aceeaşi măsură, Biserica se roagă pentru toţi oamenii de pretutindeni.
       Pentru fiecare creştin conştient, este o datorie sfântă sâ-şi apere neamul din care face parte sau în care s-a integrat, ferindu-l de influenţele vătămătoare, din afară sau dinăuntru, care i-ar afecta credinţa în Hristos, moravurile şi cultura; fiecare creştin conştient trebuie să contribuie, după puterile sale, la ridicarea nivelului spiritual şi a vredniciei neamului în care trăieşte. Dator devine astfel fiecare creştin să-şi dea şi viaţa pentru apărarea ţării sale, atunci când aceasta este în primejdie. Un asemenea exemplu măreţ a dat neamul românesc de-a lungul atâtor secole, în luptele de apărare împotriva barbarilor şi a păgânilor, păstrându-şi existenţa şi credinţa curată. Pe Ştefan cel Mare, care a zăgăzuit înaintarea otomanilor spre Apus, papalitatea l-a recunoscut a fi un atlet al Creştinătăţii.
       Despre rostul şi mântuirea neamurilor prin credinţa în Dumnezeu vestesc atâtea locuri din Sfintele Scripturi, în psaltire citim: Să se întoarcă păcătoşii în iad; toate neamurile care uită pe Dumnezeu (Ps. 9, 17). Veselească-se şi sa se bucure neamurile, că vei judecii popoarele cu dreptate (Ps. 66, 4).
       Multă grijă trebuie să aibă fiecare creştin să trezească în jurul lui credinţa în Dumnezeu, ca să se bucure atât el cât şi neamul lui de rasplătirile cereşti: Fericit este poporul acela care-L are pe Domnul ca Dumnezeu al său (Ps. 143, 15). Căci toate neamurile vor veni la judecată. Fiecare neam îşi poate avea vredniciile sau nevredniciile sale, şi după cum se vor împlini, vor fi şi judecate, încununate sau osândite, iar de această stare vor răspunde toţi fiii săi.
       În acest înţeles trebuie considerat adevăratul naţionalism, cu iubire în Hristos faţă de neamul său, neamul fiind o verigă în dragostea creştină faţă de toată umanitatea. Regretabil este însă faptul că atâţia oameni de bună-credinţă se lasă înşelaţi de cei rău-voitori care, cu idei pretins umaniste, vor să smulgă din sufletul omenesc orice sentiment de neam şi de ţară, socotindu-l o eroare spirituală. Profesând un duh de internaţională platitudine, golit de orice semnificaţie spirituală, aceştia îndeamnă spre lepădarea de orice apartenenţă afectivă faţă de neamul în care te-ai născut şi în care trăieşti, ajungând să te asemeni cu un copil bastard care nu şi-a cunoscut părinţii şi care a crescut fără oblăduirea lor.
       Creştinul este integrat în familia şi în neamul din care face parte; de acestea este legat mai mult în grija lui duhovnicească, de acestea va răspunde în primul rând; dar el aparţine şi întregii umanităţi, pentru a cărei mântuire, în dragostea de Hristos, trebuie să năzuiască.

Mihai Urzică, „Biserica şi viermii cei neadormiţi sau cum lucrează în lume «taina farădelegii»”
Editura Anasatasia 1998

Regretatul arhitect Mihai Urzică (1902-1988) a lăsat o seamă de manuscrise de mare interes socio-religios, dintre care unul a fost editat deja la «Anastasia», cunoscând un deosebit succes: Minuni şi false minuni. Volumul de faţă – Biserica şi viermii cei neadormiţi sau Cum lucrează în lume «taina fărădelegii» – reprezintă o analiză lucidă a lumii contemporane din perspectiva eshatologiei creştine. Diferitele întruchipări ale Răului sunt semnalate si supuse unei critici necruţătoare, fie că este vorba de fundamentalismul religios, de idealismul filosofic, de pozitivismul ştiinţific, de relativismul moral sau de teroarea ideologiilor. Scrisă în anii comunismului, cartea este animată de un patos deopotrivă misionar şi subversiv, arătând, o dată în plus, puternica reacţie de culise a laicatului ortodox împotriva abuzurilor totalitare. Deşi redactată la modul eseistic, cartea se întemeiază pe o documentaţie enormă, atât religioasă şi culturală, cât şi istorică şi sociologică, pendulând între reperele teoretice şi factologia exemplificatoare.
Editura Anastasia

Comments are closed.