Icoane ortodoxe şi tablouri religioase catolice

Andrei Kuraev
Pr. diacon Andrei Kuraev

       Referindu-se la tablourile care ornează bisericile din Apus, Sfântul Ignatie (Briancianinov) comentează: “Îţi poţi da seama că pictorii care le-au realizat erau oameni întrutotul “lumeşti” care nu aveau nici cea mai mică idee despre cele duhovniceşti nu “rezonau” în nici un fel cu acestea, nu erau în stare să picteze nişte oameni înduhovniciţi. Neavând habar de cum poate să arate chipul unui sfânt cufundat în rugaciune, ce expresie capătă ochii lui, gura, mâinile, tot corpul, în ignoranţa lor, îşi compun în minte un model – rod al acestei ignoranţe şi al arbitrarului -, în funcţie de care îşi aleg un model-bărbat sau femeie care să le pozeze şi luând penelul în mână aştern pe pânză sau pe perete o tâmpenie absolută. Este ca şi cum un orator, oricât de strălucit ar fi, se află în situaţia de a ţine un discurs pe o temă de care nu are habar; e lesne de înţeles că va spune numai prostii. Modul de reprezentare a sfinţilor trebuie să fie străin de orice poză, în sensul că trebuie evitate mişcările care exprimă exaltare, feţe în poziţii romantice, sentimentale, cu gura căscată, cu capul săltat sau cu privirea aruncată, exagerat, în sus. După cum nici sfintele femei şi fecioare nu se cuvine să fie pictate cu ochii lăsaţi în jos, o fecioară începe sa-şi lase privirea în jos doar atunci când se simte apăsată de păcat, când este inocentă priveşte drept în faţă.”(1)

       Deosebirile dintre tablourile religioase şi icoane nu ţin, pur şi simplu, de diferenţele dintre şcolile de pictură. Ele se disting la modul esenţial tocmai în privinţa concepţiei pe care o au oamenii despre rugăciune, în funcţie de experienţa pe care o au în practicarea acesteia. L. Uspenski consideră că aceste tablouri “de un realism sentimental” nu te pot ajuta cu nimic sa te rogi, ci mai degrabă te îndepărtează de rugaciune.

Maica Domnului

Maica Domnului

Să ne amintim perceperea “exteriorului” catolic de către un om aflat la originile mişcării ecumenice ruseşti, părintele Serghie Bulgakov. În perioada tinereţii sale ateiste trăise o puternică emoţie de ordin religios în faţa Madonei Sixtine.

Madona Sixtina
Madona Sixtina

       Peste câteva decenii, văzând-o din nou, de astă dată în emigraţie şi nemaifiind tânărul nihilist, ci preotul, slujitorul Bisericii, şocul resimţit a fost de cu totul altă natură. „Această frumuseţe era una pur omenească, este drept, ajunsă la perfecţiune, cu un mesaj religios echivoc, dar lipsită de har! Nu te poţi ruga în faţa acestui tablou, ar fi o blasfemie! M-au enervat, în primul rând, acei îngeraşi şi acea Varvară de parfumerie, pozând cu falsitate, cu acel semisurâs cochet. Un soi de familiaritate profanatoare. Poţi oare dupa ce ţi-ai închipuit cum putea să arate Maica Domnului să accepţi o asemenea atitudine? Aceasta nu este o icoana, ci un tablou. Tânăra mamă ţinând în braţe Pruncul vestit de profeţi îşi croieşte drum, cu un mers greoi, omenesc printre nori groşi ca nişte troiene de zăpadă. Nimic care să sugereze Fecioria, cu atât mai puţin Pururi-fecioria, fiindcă gândul te poartă cu totul aiurea: femeie, feminitate, sex. Mi-am dat seama “pe viu” că ceea ce a facut să nu-mi placă picturile lui Rafael a fost orbitoarea înţelepciune a icoanei ortodoxe; ea mi-a deschis ochii să văd dezacordul strigător la cer dintre scop şi mijloace. În frumuseţile renascentiste nu există sacralitate, ci acel principiu ambiguu, demonic, care cosmetizează deşertăciunea şi pe care îl regăsim în zâmbetul echivoc de pe buzele personajelor lui Leonardo.” Bulgakov îşi aminteşte că Lev Tolstoi se pronunţase în termeni mult mai duri despre acea pictură: “O fetişcană a dat naştere unui copil; asta e tot. Ce-ar mai putea să însemne?” Atunci această remarcă l-a indignat pe Bulgakov. „Astăzi am înteles şi am simţit frivolitatea tabloului lui Rafael, a unui penel impregnat de senzualitate şi a unei profanatoare lipse de modestie.”(2)
       Deosebirea dintre ortodoxie şi catolicism constă în modul în care stabilesc fiecare hotarul dintre afectivitate si spiritualitate. O deosebire care operează în mai multe sfere. Ceea ce în ortodoxie rămâne doar o stare firească, în mistica catolică poate trece drept o stare harică. Picturile occidentale şi icoanele răsăritene arată clar această deosebire. A. Losev consideră că aceste diferenţieri fac să se resimtă „contrastul dintre concepţia plină de smerită umilinţă a imaginii iconice şi senzatia de lipsă de modestie şi de telurică materialitate pe care o degajă o statuie religioasă.”(3)
       Şi în teologia propriu-zisă, şi în mistică, şi în muzică(4) multe lucruri prezentate în Occident ca fiind de ordin duhovnicesc şi haric sunt apreciate în Răsărit ca manifestări emoţional-afective, confecţii prin excelenţă umane. Tocmai aceasta reflectă o stare de frumuseţe amăgitoare. Nu numai severul ascet Ignatie (Briancianinov) a sesizat părelnica splendoare din manifestările de vârf ale misticii apusene, ci şi acelaşi Losev avea să scrie despre „înşelarea evidentă şi de principiu a acestei experienţe (este vorba de cea catolica – n. a.)”(5).

(1) Sf. Ignatie (Briancianinov), Noţiunile de erezie şi schisma, pp. 294-295
(2) Prot. Serghie Bulgakov, Însemnări autobiografice, în “Moskovskii Bestnik”, nr. 5, pp. 312-314.
(3) Losev A. F, Studii despre simbolica antichităţii şi mitologie, Moscova, 1930, pag. 866
(4) Iată impresiile lui V. Pecerin, “iezuitul rus”: “în muzică întâlnim aceeaşi senzaţie de falsitate. În capela papală de la Vatican se cântă oarecum acceptabil. În alte locuri, doar muzică de operă. Ar mai lipsi să fie chemat Strauss să execute un vals în timpul Messei. Trebuie să spunem că, spre onoarea ei, Biserica grecească a păstrat, împreună cu alte vechi ritualuri, şi măreaţa, evlavioasa cântare din vechime. În Apus, ea s-a pierdut cu desăvârşire (Pecerin V. S., Apologia vieţii mele, Moscova, 1989 p. 73). Trebuie să remarcăm, printre altele, că observaţia lui Pecerin se referă la Biserica Ortodoxa a Greciei, nu la Biserica Rusa şi, în al doilea rând, că astăzi în Occident a început să se arate un susţinut interes faţă de muzica gregoriană, cea care în Evul Mediu apusean fusese analoga cântării bizantine.
(5) Losev A. F., op. cit, p. 856.

Pr. diacon Andrei Kuraev, “Provocarile ecumenismului”
Editura Sophia, Bucuresti 2006 , pag. 116

Alte articole: Serghei Bulgakov si Madona Sixtina

Andrei Kuraev
Pr. diacon Andrei Kuraev

Comments are closed.