Din învăţăturile Sf. Ignatie Briancianinov(II).Despre smerita cugetare

alexander_svirsky_monastery
Măn. Sf. Alexandru Svirski,
regiunea Sankt Petersburg,
unde Sf. Ignatie Briancianinov
s-a nevoit în perioada 1827 – 1829

        Ucenicul: Lămureşte-mă prin nişte pilde; în ce chip se naşte smerenia din smerita cugetare, şi smerita cugetare din smerenie?
        Stareţul: Am cunoscut în treacăt un monah care era supus neîncetat necazurilor de tot felul, prin care, precum spunea el, binevoise Dumnezeu să îi înlocuiască stareţul duhovnicesc. In ciuda necontenitelor sale necazuri, îl vedeam pe monah aproape întotdeauna liniştit, adesea bucuros. Se îndeletnicea cu Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii. L-am rugat să-mi descopere, spre folosul sufletului meu, izvorul mângâierii sale. Mi-a răspuns: Mângâierea mi-o datorez milei lui Dumnezeu si scrierilor Sfinţilor Părinţi, către care mi-a fost dăruită iubire încă din pruncie. Când năvălesc asupra mea necazurile, uneori repet cuvintele tâlharului ce de pe cruce a mărturisit dreptatea judecăţii lui Dumnezeu împlinite prin judecata oamenilor, şi prin această mărturisire a intrat întru cunoaşterea Mântuitorului. Zic: Cele vrednice după faptele mele iau: pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Le. XXIII, 41-42). Odată cu aceste cuvinte se revarsă pace şi linişte în inimă. În alte dăţi mă împotrivesc gândurilor de întristare şi tulburare prin spusele Mântuitorului: Cela ce nu va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, nu este vrednic de Mine (Mt. X, 38); atunci, tulburarea şi întristarea sunt înlocuite de pace şi bucurie. Alte asemenea cuvinte ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi au aceeaşi lucrare. Cuvintele “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” sau “Facă-se voia Domnului” lucrează în chip cu totul mulţumitor împotriva mâhnirii celei cu multe laţuri. Ciudat lucru! Uneori, din pricina puternicei lucrări a întristării se pierde toată puterea sufletului; sufletul parcă îşi pierde putinţa de a mai simţi ceva: în acest timp încep să spun cu voce tare, în chip silit şi maşinal, numai cu limba, “Slavă lui Dumnezeu!” -şi sufletul, auzind slavoslovirea lui Dumnezeu, începe, puţin câte puţin, să se învioreze, apoi să se îmbărbăteze, să se liniştească şi să capete mângâiere. Cei asupra cărora Dumnezeu îngăduie să vină necazuri nu ar putea să le ţină piept acestora dacă nu i-ar sprijini în chip tainic ajutorul şi harul lui Dumnezeu. Iarăşi: fără necazuri omul nu poate dobândi acea mângâiere tainică, adevărata mângâiere, ce i se dăruieşte după măsura necazului său, precum a spus Psalmistul: După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. XCIII, 19). Odată mi s-a întins o cursă primejdioasă. Aflând despre ea şi neavând nici un fel de mijloc spre a o preîntâmpina, m-am întristat până la istovire. Am mers în chilia mea şi, îndată ce am rostit aceste cuvinte ale Mântuitorului pe care mi le amintisem: Să nu se tulbure inima voastră: credeţi în Dumnezeu, şi întru Mine credeţi (In. XIV, 1), tristeţea a pierit; în locul ei m-a cuprins o bucurie negrăită: am fost silit să mă întind pe pat, şi toată ziua am fost ca beat, iar în minte repetam acele cuvinte ce îmi revărsau mângâiere în suflet: credeţi în Dumnezeu şi întru Mine credeţi. Pricina tulburării inimii este necredinţa; pricina liniştii inimii, a păcii harice a inimii, este credinţa. Atunci când lucrează cu îmbelşugare credinţa, întreaga fiinţă a omului se cufundă într-o îndulcire duhovnicească şi preamângâietoare de sfinţita pace a lui Hristos, parcă hrănindu-se şi umplându-se în chip covârşitor de această simţire. Îmbătată de ea, fiinţa omului se face nesimţitoare faţă de săgeţile tulburării. Pe bună dreptate au grăit Părinţii: “credinţa este smerenie”[1], “a crede înseamnă a petrece întru smerenie si bunătate”[2]. Această înţelegere a credinţei si smereniei se dobândeşte prin sfintele cercări ale vieţii călugăreşti nerătăcite.
        Uneori, Dumnezeu îngăduie ca necazurile să chinuie sufletul vreme îndelungată. Odată, din pricina unui necaz neaşteptat, am simţit ca o lovitură în inimă şi trei luni am petrecut în chilie fără să mai ies, scuturat ca de friguri din pricina zdruncinării nervoase. “Dumnezeu face pururea cu noi lucruri mari şi anevoie de urmat, slăvite şi preaminunate”[3]. Trebuie să înţelegem că suntem zidiri ale Lui, care se află în deplina Lui putere – drept aceea, întru desăvârşită supunere “pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”[4]. Nu mă voi da în lături a-ţi povesti şi următoarea întâmplare vrednică de luare-aminte, ce lămureşte întrucâtva lucrarea nemijlocit din inimă a smereniei, fără gândul premergător al smeritei cugetări. Odată am fost supus pedepsei şi necinstirii. Pe când se întâmpla aceasta, am simţit deodată fierbinţeală în tot trupul meu şi o anumită omorâre trupească de netâlcuit în cuvinte, după care fără de veste a izvorât din inima mea dorinţa aprinsă de a fi ruşinat înaintea a tot poporul şi bătut de călău în piaţă pentru păcatele mele. Mă înroşisem la faţă; o negrăită bucurie şi dulceaţă au cuprins întreaga mea fiinţă; din pricina lor două săptămâni am rămas într-o stare de răpire, ca în afară de sine. Atunci am înţeles limpede şi întocmai că sfânta smerenie din mucenici, în unire cu dragostea dumnezeiască, nu se putea sătura cu nici un fel de cazne. Mucenicii primeau caznele cele cumplite ca pe nişte daruri, ca pe o băutură răcoritoare, ce alina setea de smerenie aprinsă în ei[5]. Smerenia este har netâlcuit al lui Dumnezeu, pătrunsă în chip de nepătruns doar prin simţirea duhovnicească a sufletului.

[1] Varsanufîe şi Ioan, răspunsul 579.[sus]
[2] Spusă a Preacuviosului Pimen cel Mare, Patericul egiptean.[sus]
[3] Cea de-a şasea rugăciune a dimineţii (în ceasloavele româneşti a şaptea — n. tr.)[sus]
[4] Ultima cerere la ectenia mare.[sus]
[5] Viaţa sfinţilor mucenici Timotei şi Mavra. Vieţile Sfinţilor, 3 mai. Minunată viaţă! De-a lungul întregii stadii a nevoinţei lor, mucenicii n-au încetat a mărturisi că mucenicia slujeşte pentru ei drept curăţire de păcate. Umbriţi de Sfântul Duh, ei primeau această curăţire cu sete. Belşugul de smerenie era unit în ei cu cu belşugul de dragoste mai presus de fire. Atunci când o duceau pe Mavra la răstignire, mama ei a încercat s-o oprească, tânguindu-se pentru ea; dar muceniţa, smulgându-se din mâinile ei, grăbea către cruce, spunându-i maicii sale: “De ce mă tragi de la cruce, nelăsându-mă să mă îndulcesc mai degrabă de Domnul meu întru asemănarea morţii Lui?”[sus]

Sf. Igantie Briancianinov, “Experiențe ascetice”
Editura Sophia 2008, pag. 261 – 263

Comments are closed.