Din învăţăturile Sf. Ignatie Briancianinov(I).Despre credinţă, filozofie şi ştiinţele omeneşti

Sf. Igantie Briancianinov
Sf. Ignatie Briancianinov
“Cu ce voi mulţumi Făcătorului de bine?
Poate numai afierosind Căutării Lui,
slujirii Lui, toată viaţa mea pământeasca!”

Ştiinţele omeneşti, descoperirile raţiunii omeneşti căzute, au devenit obiectul luării mele aminte: către ele năzuiam din toate puterile sufletului; vagile îndeletniciri şi simţiri religioase rămăseseră deoparte. Am petrecut aproape doi ani în îndeletniciri pământeşti: se născuse şi deja crescuse în sufletul meu o groaznică pustietate, se ivise o foamete, se ivise un dor neîndurat – după Dumnezeu.
[…]
        Între timp, privirilor mele se înfăţişau deja hotarele cunoaşterii omeneşti în ştiinţele cele mai înalte, supreme. Ajungând la acest hotare, am întrebat ştiinţele: “Ce daţi voi ca avere statornică omului? Omul e veşnic, si avuţia lui se cuvine să fie veşnică. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această bogăţie de nădejde, pe care să o pot lua cu mine dincolo de hotarele mormântului! Până acum văd numai cunoştinţe date, ca să zic aşa, cu împrumut, care se termină odată cu viaţa pământească, neputând fiinţa după despărţirea sufletului de trup.
[…]
Ştiinţe! Daţi-mi, dacă puteţi să-mi daţi, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva necuprins şi sigur, vrednic a se numi avuţie a omului!” ştiinţele au tăcut.

        Astfel am intrat în slujba militară şi totodată ştiinţifică, nu din alegerea şi dorinţa mea. Atunci nu îndrăzneam, nu puteam face nimic, fiindcă nu aflasem încă Adevărul, încă nu Îl vedeam limpede, ca să-L doresc! Ştiinţele omeneşti, descoperirile raţiunii omeneşti căzute, au devenit obiectul luării mele aminte: către ele năzuiam din toate puterile sufletului; vagile îndeletniciri şi simţiri religioase rămăseseră deoparte. Am petrecut aproape doi ani în îndeletniciri pământeşti: se născuse şi deja crescuse în sufletul meu o groaznică pustietate, se ivise o foamete, se ivise un dor neîndurat – după Dumnezeu. Am început să plâng nepăsarea mea, să plâng uitarea căreia dădusem credinţa, să plâng dulcea linişte pe care o pierdusem, să plâng pustietatea pe care mi-o agonisisem, care mă apăsa, mă speria, mă umplea de simţământul că sunt orfan, că sunt lipsit de viaţă! Şi întocmai: aceasta era tânjirea sufletului îndepărtat de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.
[…]
        Nu de plăceri, nu de distracţii îi ardea tânărului care eram! Lumea nu îmi înfăţişa nimic atrăgător: eram faţă de ea atât de rece de parcă lumea ar fi fost cu totul lipsită de sminteli! întocmai: ele nu existau pentru mine; mintea îmi era cufundată cu totul în ştiinţe si totodată ardea dorind să afle unde se ascunde credinţa cea ade-vărată, unde se ascunde învăţătura cea adevărată despre ea, străină de rătăciri dogmatice şi ascetice.

        Între timp, privirilor mele se înfăţişau deja hotarele cunoaşterii omeneşti în ştiinţele cele mai înalte, supreme. Ajungând la acest hotare, am întrebat ştiinţele: “Ce daţi voi ca avere statornică omului? Omul e veşnic, si avuţia lui se cuvine să fie veşnică. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această bogăţie de nădejde, pe care să o pot lua cu mine dincolo de hotarele mormântului! Până acum văd numai cunoştinţe date, ca să zic aşa, cu împrumut, care se termină odată cu viaţa pământească, neputând fiinţa după despărţirea sufletului de trup. La ce slujeşte studierea matematicii? Obiectul ei este materia. Ea descoperă un anumit fel de legi ale materiei, învaţă numărarea şi măsurarea ei, folosirea acestor măsuri şi numărători pentru nevoile vieţii pământeşti. Ea arată, ca pe o idee, existenţa unei mărimi infinite dincolo de hotarele materiei cunoaşterea şi definirea exactă a acestei idei este în mod logic cu neputinţă pentru orice fiinţă raţională, dar limitată. Matematica arată numere si măsuri ce nu pot fi supuse cercetării omului unele din pricina mărimii lor uriaşe, iar altele din pricina extremei lor micimi; ea arată existenţa unor cunoştinţe către care omul are o năzuinţă înnăscută, dar către care ştiinţa nu are mijloace să îl înalte. Matematica face doar aluzie la existenta unor lucruri aflate în afara cuprinderii simţurilor noastre. Fizica şi chimia revelează un alt aspect al legilor materiei. Până la apariţia ştiinţei, omul nici nu ştia de existenţa acestor legi. Legile descoperite au arătat existenţa altor nenumărate legi care sunt încă tainice. Unele din ele nu sunt încă explicate, în ciuda strădaniei omului de a le explica, altele nici nu pot fi explicate, din pricina mărginirii puterilor şi capacităţilor omului. Se pare, ne spunea elocventul şi inteligentul profesor Soloviov [1], rostind lecţia de introducere în chimie, că studiem această ştiinţă tocmai pentru a afla că nu ştim nimic şi nici nu putem şti: ea dezvăluie ochilor minţii noastre un domeniu atât de necuprins al cunoaşterii! Ea dovedeşte şi convinge cu o claritate palpabilă că materia, cu toate că ea, ca materie, trebuie să aibă graniţele sale, nu poate fi înţeleasă şi definită de oameni, atât din pricina vastităţii sale, cât şi din multe alte pricini. Chimia urmează treptele din ce în ce mai subtile ale materiei, o aduce la o subtilitate de-abia perceptibilă pentru simţurile omeneşti, în această stare subtilă a materiei încă vede complexitate şi capacitatea descompunerii în părţi alcătuitoare, şi mai subtile, chiar dacă descompunerea în sine nu mai este posibilă. Omul nu vede capăt subtilităţii materiei, cum nu vede capăt nici mărimii numerelor şi măsurilor. El înţelege că nesfârşitul trebuie să fie şi imaterial; dimpotrivă, tot ce este finit este material prin necesitate. Aceasta însă e o idee neclară; clară este existenţa ei. Apoi, fizica şi chimia lucrează doar cu materia, sporesc cunoştinţele privitoare la întrebuinţarea ei pentru nevoile vremelnice, pământeşti ale omului şi societăţii omeneşti. Mai puţin pozitivă decât ştiinţele sus-pomenite este filosofia, cu care mai ales se trufeşte omul căzut. Ştiinţele naturale se sprijină neîncetat pe experienţa materială, prin ea dovedesc adevărul teoriilor acceptate de ele, care fără această dovadă n-au loc în ştiinţă. Filosofiei îi lipseşte un mijloc hotărâtor de a convinge neîncetat prin experienţă. Mulţimea feluritelor sisteme ce nu conglăsuiesc între ele, care se contrazic unul pe altul, dau deja în vileag “iubirea de înţelepciune” omenească în aceea că nu are o cunoaştere pozitivă a Adevărului. Cât de mult spaţiu este în filosofie pentru bunul plac, pentru închipuire, pentru născociri, pentru delirul bombastic, nesuferit de ştiinţa exactă, precisă! Cu toate acestea, filosofia este îndeobşte foarte mulţumită de sine. Odată cu lumina ei înşelătoare intră în suflet cu prisosinţă părerea de sine, semeaţă cugetare, trufia, slava deşartă, dispreţul faţă de aproapele. Lumea oarbă o acoperă, recunoscându-şi-o apropiată, cu laude şi cu cinstiri. Mulţumindu-se cu acele cunoştinţe pe care le aduce filosofia, nu doar că nu primeşte idei corecte despre Dumnezeu, despre sine însăşi, despre lumea duhovnicească, ci, dimpotrivă, se molipseşte de idei pervertite, ce strică mintea, ce o fac neînstare, din pricina molipsirii şi vătămării ei de către minciună, de părtăşia cu Adevărul (2 Tim. III, 8). N-a cunoscut lumea prin înţelepciune pe Dumnezeu! (1 Cor. I, 21) – spune Apostolul. Cugetarea trupească moartă este; cugetarea trupească este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu — că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Rom. VIII, 6-7), fiindcă acest lucru nu-i stă în fire. Fraţilor, luaţi seama ca nimeni să nu vă fure pe voi cu filosofia şi cu înţelepciunea deşartă, după predania oamenilor, după stihiile lumii, iar nu după Hristos, întru Care vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse (Col. II, 8, 3). Filosofia, fiind vlăstar al căderii omeneşti, linguşeşte această cădere, o maschează, o ocroteşte şi o hrăneşte. Ea se înfricoşează de învăţătura Adevărului ca de osândire a ei la moarte (1 Cor. III, 18). Starea în care este adus de filosofie este o stare de amăgire de sine, de pieire sufletească, ceea ce se vede foarte desluşit din cuvintele pe care le-am adus mai înainte ale Apostolului, ce porunceşte tuturor care vor să dobândească adevărata cunoaştere de la Dumnezeu să lepede cunoaşterea adusă de “iubirea de înţelepciune” a firii omeneşti căzute. Adevărata filosofie (iubire de înţelepciune) încape doar în învăţătura lui Hristos. Hristos este înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Cor. I, 24, 30) [2]. Cel ce caută înţelepciune în afara lui Hristos, acela se leapădă de Hristos, leapădă înţelepciunea, îşi află şi îşi însuşeşte raţiunea cea cu nume mincinos, avuţia duhurilor căzute. Despre geografie, geodezie, lingvistică, literatură, despre celelalte ştiinţe, despre toate artele nici nu merită să mai amintim: toate acestea sunt pentru pământ; nevoia omului de ele încetează odată cu încetarea vieţii pământeşti – în cea mai mare parte, cu mult mai repede. Dacă întreaga vreme a vieţii pământeşti o voi întrebuinţa spre dobândirea unor cunoştinţe ce încetează odată cu viaţa pământească, ce voi lua cu mine dincolo de hotarele materiei grosiere?… Ştiinţe! Daţi-mi, dacă puteţi să-mi daţi, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva necuprins şi sigur, vrednic a se numi avuţie a omului!” ştiinţele au tăcut.

        Pentru un răspuns mulţumitor, un răspuns cu adevărat necesar, vital, mă întorc spre credinţă. Dar unde te ascunzi tu, credinţă adevărată şi sfântă?
[…]
Ah! în ce nedumerire grea plutea sufletul meu! Cât de cumplit se chinuia! Ce valuri ale îndoielii se ridicau asupră-i, valuri născute din neîncrederea în sine, din neîncrederea faţă de tot ce făcea zarvă, striga în jurul meu -din neştiinţa, necunoaşterea adevărului.
        Şi-am început să-L rog ades, cu lacrimi, pe Dumnezeu să nu mă lase jertfă rătăcirii, să îmi arate calea dreaptă pe care aş fi putut să mă îndreptez spre El cu nevăzutul umblet al minţii şi al inimii. Fără de veste mi s-a înfăţişat un gând… inima năzui spre el ca spre îmbrăţişarea unui prieten. Acest gând îmi insufla să studiez credinţa în izvoarele sale: în scrierile Sfinţilor Părinţi. “Sfinţenia lor”, îmi grăia el, “stă chezăşie că sunt vrednici de crezare: pe ei să ţi-i alegi drept călăuzitori”. M-am supus.

[1] Mihail Feodorovici Soloviov, profesor al Universităţii din Sankt-Petersburg, ţinea lecţii de fizică clasei ofiţereşti inferioare, iar de chimie – celei superioare a Şcolii de Ingineri, acum Academia Nikolaevsk. [sus]

[2] “Fără Hristos nu e dreptate, nu e sfinţire, nu este izbăvire, şi toată înţelepciunea nebunie este fără Hristos. Fără Hristos, tot înţeleptul nebun este, tot dreptul – păcătos, tot cel curat – necurat… Ce este cu adevărat al nostru? Neputinţa, stricăciunea, întunericul, răutatea, păcatele” – Sfântul Tihon de Zadonsk, tom 15, scrisoarea 11. [sus]



Sf. Igantie Briancianinov, “Experiențe ascetice”
Editura Sophia 2008, pag. 448 – 452

Comments are closed.