Jertfe omeneşti în religiile păgâne(I). Galii

Căderea îngerilor
Căderea îngerilor

Întreg poporul galilor este cu totul în puterea superstiţiilor şi din această pricină cei care sînt atinşi de boli grele, sau cei care iau parte la lupte şi se află în mijlocul primejdiilor — fie că aduc jertfe omeneşti, fie că se leagă s-o facă, folosind ca slujitori ai acestor jertfe pe druizi. În credinţa lor, pentru a răscumpăra o viaţă de om, mînia zeilor nemuritori nu poate fi îmblânzită decît printr-o altă viaţă omenească şi asemenea ceremonii de sacrificiu sînt instituite la ei în mod public. Alţii au nişte momîi uriaşe, ale căror mădulare, împletite din nuiele, le umplu cu oameni vii ; după ce le dau foc, cei dinăuntru îşi dau sufletul cuprinşi de flăcări. Jertfirea celor care au fost prinşi furînd sau tîlhărind sau făptuind alte fărădelegi, o socotesc mai plăcută zeilor nemuritori, dar dacă nu se află destui din aceştia, ajung să jertfească chiar şi nevinovaţi.
[…]
Înmormîntarea este, în raport cu gradul de civilizaţie a galilor, strălucită şi somptuoasă ; toate cîte se socoteşte că le îndrăgea răposatul cînd era viu le aruncă în foc, chiar şi animalele, şi pînă cu puţin înainte de data acestei povestiri, într-o ceremonie dreaptă şi deplină, chiar sclavii şi clienţii despre care ,se ştia sigur că răposatul i-a iubit se ardeau, împreună cu dînsul.

13 Clasele sociale. Druizii. Pretutindeni în Galia două sînt clasele oamenilor cu vază, chemaţi la orice dregătorie. Căci poporul este pus aproape în rînd cu sclavii, nu cutează nimic prin el însuşi şi nu i se cere niciodată părerea. Cei mai mulţi, copleşiţi de datorii, de mulţimea birurilor sau de asupririle mai-marilor, intră în robie la nobili ; asupra lor nobilimea dobîndeşte aceleaşi drepturi pe care le au stăpînii asupra sclavilor. Iar din cele două clase, una este a druizilor, cealaltă a cavalerilor. Cei dintîi au pe seamă religia : ei oficiază sacrificiile publice şi private ; ei tălmăcesc datina ; sumedenie de tineri vin să înveţe la ei, aşa fel încît printre gali oamenii aceştia se află în mare cinste. Căci ei hotărăsc, în adevăr, în toate pricinile publice sau private şi, dacă s-a făptuit o fărădelege, dacă s-a întâmplat un omor, dacă s-a ivit o neînţelegere cu privire la vreo moştenire sau la vreo hotărnicie, despăgubirile şi amenzile tot ei le statornicesc : dacă fie un om oarecare, fie chiar un popor nu se supune hotărîrii lor, îl opresc de la sacrificii. Aceasta este la dînşii cea mai grea pedeapsă. Cei care au fost astfel opriţi sînt trecuţi în rîndul nelegiuiţilor şi al ucigaşilor ; toţi îi ocolesc, toţi fug de însoţirea şi de vorba lor, ca nu cumva molipsindu-se de la dînşii să păţească vreun neajuns. Nu li se îngăduie să-şi revendice drepturile, nu sînt primiţi părtaşi la nici o ceremonie. Dintre toţi aceşti druizi se află fruntaş unul, care deţine cea mai mare putere. La moartea lui, îi urmează sau cel care, dintre cei rămaşi, i-a întrecut prin vrednicie, sau, dacă sînt mai mulţi deopotrivă, întîietatea o hotărăşte votul druizilor, cîteodată chiar armele. Într-o anume vreme din an, ei se adună într-un loc sfinţit, între graniţele carnuţilor[1], tară care se socoteşte a fi drept în centrul Galiei. Aci se strîng din toate părţile pricinaşii şi se supun hotărîriior şi sentinţelor date de ei. Se crede că învăţătura lor s-ar fi născut în Britania şi că de acolo a trecut în Galia ; încă şi astăzi cei care vor s-o pătrundă mai bine se îndreaptă înspre ţara aceea pentru învăţătură.

14 Druizii nu obişnuiesc să meargă la război şi nici nu plătesc biruri la fel cu ceilalţi : au scutire de oaste şi sînt apăraţi şi de orice fel de îndatorire. Stîrniţi de atîtea foloase, mulţi vin singuri la învăţătura lor, mulţi sînt trimişi de părinţi şi neamuri. Se spune că acolo ei învaţă pe dinafară un mare număr de versuri. Astfel mulţi rămîn timp de 20 de ani la învăţătură. Ei socotesc că aceste învăţături nu se cade a fi încredinţate scrisului, pe cîtă vreme în celelalte treburi, în socoteli publice şi private, se slujesc de alfabetul grecesc. Au hotă-rît astfel, pare-mi-se, pentru două pricini : fiindcă nu vor să se răspîndească învăţătura lor în popor şi ca nu cumva discipolii, încrezîndu-se prea mult în litera scrisă, să-şi cultive mai puţin memoria ; aşa li se întîmplă celor mai mulţi : bizuindu-se pe sprijinul scrierii, îşi slăbesc memoria şi sîrguinţa de a învăţa pe de rost. Druizii urmăresc mai ales să-i încredinţeze că sufletele nu pier, că după moarte, trec de la unii la alţii ; în felul acesta socotesc ei că se îndeamnă mai mult oamenii la vitejie, o dată ce li s-a înlăturat frica de moarte. Pe lingă acestea, dezbat şi împărtăşesc tineretului numeroase probleme în legătură cu stelele şi cu mişcarea lor, cu mărimea lumii şi a pământului, cu natura lucrurilor, cu puterea şi atributele zeilor nemuritori.

15 Cavalerii. A doua clasă este cea a cavalerilor. Aceştia, atunci cînd e nevoie şi dacă se iscă vreun război (ceea ce, înainte de sosirea lui Cezar, obişnuia să se întîmple aproape în toţi anii, fie că porneau ei jignirea, fie că răzbunau una ce li se făcuse), se duc cu toţii la război şi, dintre ei, pe cît este unul mai strălucit ca neam sau avere, pe atît are mai mulţi clienţi şi sclavi pe lîngă dînsul. Aceasta este singura trecere şi putere pe care o cunosc.

16 Religia. Întreg poporul galilor este cu totul în puterea superstiţiilor şi din această pricină cei care sînt atinşi de boli grele, sau cei care iau parte la lupte şi se află în mijlocul primejdiilor — fie că aduc jertfe omeneşti, fie că se leagă s-o facă, folosind ca slujitori ai acestor jertfe pe druizi. În credinţa lor, pentru a răscumpăra o viaţă de om, mînia zeilor nemuritori nu poate fi îmblânzită decît printr-o altă viaţă omenească şi asemenea ceremonii de sacrificiu sînt instituite la ei în mod public. Alţii au nişte momîi uriaşe, ale căror mădulare, împletite din nuiele, le umplu cu oameni vii ; după ce le dau foc, cei dinăuntru îşi dau sufletul cuprinşi de flăcări. Jertfirea celor care au fost prinşi furînd sau tîlhărind sau făptuind alte fărădelegi, o socotesc mai plăcută zeilor nemuritori, dar dacă nu se află destui din aceştia, ajung să jertfească chiar şi nevinovaţi.

17 Cel mai mult îl cinstesc pe zeul Mercur[2]: idolii săi sînt cei mai numeroşi ; pe el îl socotesc descoperitorul tuturor meşteşugurilor, călăuza tuturor drumurilor şi a călătoriilor, pe el îl cred cel
mai puternic în dobîndirea cîştigurilor şi în negoţ. După el îi cinstesc pe Apollo, pe Marte, pe Jupiter şi pe Minerva. Despre aceştia îşi închipuie cam aceleaşi lucruri ca şi celelalte popoare : că Apollo vindecă bolile, că Minerva transmite cunoştinţe primordiale despre lucrări şi meşteşuguri, că Jupiter ţine stăpînirea împărăţiei cereşti, că Marte cîrmuieşte războaiele. Lui îi consacră de obicei, atunci cînd hotărăsc să înceapă lupta, prada pe care o vor lua în război ; dacă biruie, îi jertfesc prada vie, iar restul e îngrămădit într-un singur loc. La multe obşti se pot vedea, în locuri sfinţite, movile înălţate din astfel de lucruri ; şi se întîmplă foarte rar ca, înfrîngînd rînduiala religiei, vreunul să cuteze să ascundă din pradă sau să ia ceva din cele închinate ; şi grozavă pedeapsă, cu cazne, este hotărîtă pentru asemenea faptă.

18 Toţi galii se zic coboritori din Dispater[3]: taina aceasta, spun ei, le-au dezvăluit-o druizii. De aceea, ei măsoară toate răstimpurile nu cu numărul zilelor, ci cu al nopţilor ; zilele de naştere, începutul lunilor şi al anilor, le socotesc astfel, încît ziua să înceapă cu noaptea. În rest, se deosebesc îndeobşte de celelalte popoare prin aceea că nu le îngăduie copiilor să apară înaintea lor în faţa lumii, decît atunci cînd sînt destul de mari ca să poată intra în oştire, şi socotesc ruşinos ca un fiu nevîrstnic să stea faţă în faţă cu tatăl său într-un loc public.

19 Dreptul familial. Ceremoniile funerare. Cîtă avere a primit bărbatul zestre de la soţia lui, tot atîta pune şi el din bunurile sale la un loc cu zestrea, după ce s-a făcut preţăluirea. Se ţine o singură socoteală a întregii averi, şi câştigul se pune deoparte : aceluia dintre soţi care trăieşte mai mult îi vin amîndouă părţile, împreună cu cîştigurile de pînă atunci. Bărbatul are asupra nevestei, ca şi asupra copiilor, drept de viaţă şi de moarte ; ori de cîte ori moare un cap de familie de viţă ceva mai aleasă, neamurile lui se adună şi, dacă moartea iscă bănuială, soţia este pusă la cazne la fel cu sclavii : dacă a fost dovedită, o ucid în chinuri, cu foc şi cu toate muncile. Înmormîntarea este, în raport cu gradul de civilizaţie a galilor, strălucită şi somptuoasă ; toate cîte se socoteşte că le îndrăgea răposatul cînd era viu le aruncă în foc, chiar şi animalele, şi pînă cu puţin înainte de data acestei povestiri, într-o ceremonie dreaptă şi deplină, chiar sclavii şi clienţii despre care ,se ştia sigur că răposatul i-a iubit se ardeau, împreună cu dînsul.

Gaius Iulius Caesar, “Războiul împotriva galilor”

[1] Carnuţi : popor gal, trăind în regiunea oraşului Orleans de astăzi; luaseră parte (împreună cu senonii — vezi Cezar, VII, 1, n, 2) şi la răscoala din 53. [sus]

[2] Mercur, Apollo, Marte, Jupiter, Minerva : Cezar numeşte zeităţile galice după cele romane cu care se aseamănă : Mercur este Teutates ; Apollo — Belenos ; Marte — Esus ; Jupiter — Taranis. Numele zeităţii gale ce corespunde Minervei nu e cunoscut.[sus]

[3] Dispater: zeul morţii, corespunzător cu romanul Pluto. [sus]

Comments are closed.