Nestemate oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur (II)

Potir - Man. Putna
Potir – Mânăstirea Putna

        Mă bucur când vă văd că alergaţi să ascultaţi dumnezeieştile cuvinte; este pentru mine aceasta cea mai mare dovadă a sporirii voastre celei după Dumnezeu. Că, după cum foamea este semn de sănătate trupească, tot aşa dragostea de cuvintele duhovniceşti este semn de sănătate sufletească. Mă bucur doar de ceea ce văd, totuşi mă tem că n-am să pot da nimic vrednic de această dorinţă. La fel şi o mamă care are un copil la sân suferă când izvoarele laptelui nu-i pot da hrană cu îmbelşugare; dar, cu toate că are lipsă de lapte, îi dă totuşi copilului sânul; iar copilul îl ia, îl trage la el, îl suge, încălzeşte cu gura pieptul rece şi scoate mai multă hrană decât are sânul; mama suferă că o doare sânul, dar nu-l respinge pe copil; e mamă, şi preferă să sufere orice decât să sufere cel pe care l-a născut. Dacă mamele îşi iubesc atât de mult copiii, apoi cu mult mai mult trebuie să fac asta cu dragostea voastră. Că mai fierbinţi sunt naşterile Duhului decât ale firii. Deci, chiar dacă hrana pe care v-o dau e tare săracă, totuşi n-am s-o dosesc, ci v-o pun în fată, aducându-vă tot ce am. Sunt puţine şi simple bucatele, dar vi le pun înainte. Că şi cel ce a primit un talant n-a fost mustrat pentru că n-a adus alţi cinci talanţi, ci pentru că a îngropat acel singur talant pe care l-a primit; pentru aceasta a fost pedepsit [1]. Ceea ce cere Dumnezeu, şi cer şi oamenii, nu este să dai puţin sau mult, ci să nu dai mai puţin decât poţi da. Aţi auzit nu demult, când am fost învrednicit să vorbesc dragostei voastre, psalmul acela pe care vi l-am citit, care, scoţând pe păcătos din locaşul cel sfânt, poruncea îngerilor şi puterilor celor de Sus să laude pe Dumnezeul tuturor. Vreţi să auzim şi astăzi aceeaşi cântare îngerească, stând aproape de ea? Mi se pare că da. Dacă nişte oameni de nimic fac coruri în piaţă şi cântă, în întuneric adânc şi în ceasurile nepotrivite ale nopţilor, cântece de ruşine şi melodii desfrânate, încât înaripează tot oraşul nostru şi-i atrag pe toţi spre ele, oare noi să nu alergăm să auzim acel dumnezeiesc şi fericit glas al popoarelor cereşti, al corurilor celor de Sus, care înaltă imnuri Împăratului universului? Ce iertare am mai avea?
        – Dar cum putem să le auzim?, m-ar putea întreba cineva.
        – Înălţându-ne la cer, dacă nu cu trupul, măcar cu gândul; dacă nu cu prezenta noastră trupească, măcar cu mintea. Trupul, fiind de pământ şi greu, trebuie să rămână jos; dar sufletul, fiind slobozit de această necesitate, zboară cu uşurinţă spre locurile cele mai înalte şi cele mai depărtate; nimic nu-l împiedică să ajungă, dacă vrea, până la marginile lumii şi să se urce în cer; atât de uşoare sunt aripile gândurilor pe care Dumnezeu le-a dat sufletului. Şi nu i-a dat numai aripi uşoare, ci i-a dăruit şi ochi, care văd cu mult mai pătrunzător decât ochii trupului. Ochii trupului ajung la mare depărtare dacă este gol văzduhul pe care îl străbat; dar dacă i se pune în cale un mic corp, vederea este oprită şi se întoarce iarăşi înapoi; ochii sufletului însă trec cu uşurinţă peste toate, de-ar întâlni şi pereţi, ziduri, măreţia munţilor, chiar a corpurilor cereşti. Dar, cu toate că sufletul este atât de iute şi de pătrunzător, totuşi nu-i în stare, prin el însuşi, să înţeleagă cele cereşti, ci are nevoie de conducător. Să facem şi noi dar ceea ce fac cei ce doresc să vadă palatele împărăteşti.
        – Ce fac aceia?
        – Îl caută pe cel care are cheile uşilor, se apropie de el, îi vorbesc şi-l roagă, de multe ori îi dau şi bani, ca să le dea voie să viziteze palatul. Să ne apropiem şi noi de cel căruia îi sunt încredinţate porţile cele cereşti, să-i vorbim, să-l rugăm; iar în loc de bani, să-i arătăm voinţa şi gândul nostru curat. Acela va lua plata aceasta, ne va lua de mână, ne va purta peste tot şi nu ne va arăta numai palatul împărătesc, ci pe Însuşi Împăratul stând pe tron, de faţă fiind oştirile, alături arhistrategii, miriadele de îngeri, miile de arhangheli; pe toate ni le va arăta, atât cât ne este nouă cu putinţă să vedem.
        – Cine-i acest conducător? Cui i s-a încredinţat partea aceasta, în care vrem noi să intrăm acum?
        – Isaia, profetul cel cu mare glas. Trebuie neapărat să vorbim cu el. Urmaţi-l în ritm potolit, păşind cu multă linişte. Nimeni să nu intre cu griji lumeşti, nimeni cu îndoială, nici cu teamă, ci să le lase pe toate acestea afară, înaintea porţilor. Cu toţii aşa să intrăm! Căci intrăm în Împărăţia cerurilor, călcăm pe locuri străfulgerătoare. Cele dinăuntru sunt pline de multă tăcere, pline de nespuse taine.
        Dar fiţi cu mare luare-aminte! Citirea Scripturilor este deschidere a cerurilor. “Şi a fost, spune profetul, în anul în care a murit Ozia împăratul; văzut-am pe Domnul şezând pe scaun înalt şi preaînălţat[2]. Ai văzut bunăvoinţa acestui slujitor credincios? Ne-a dus îndată la tronul cel împărătesc, fără să ne mai plimbe mai întâi prin alte camere, ci ne-a deschis uşile şi ni L-a arătat în faţa noastră pe Împărat stând.

Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Ana, Omilii la David şi Saul, Omilii la Serafimi” – Editura I.B.M.B.O.R. 2007
pag. 146 – Omilie la Serafimi(II)

[1] Cf. Matei 25, 15, 24-30.[sus]
[2] Is. 6, 1.[sus]

Comments are closed.