Cazul Petrache Lupu – Maglavit (II)

voronet-judecata-de-apoi-3.jpg
Judecata de Apoi
Mânăstirea Voroneţ

Prima parte – Cazul Petrache Lupu – Maglavit(I)

8. Sărutarea mîinii

        După cum se ştie, aproape toţi credincioşii care vin în legătură cu Petrache Lupu îi sărută mîna cu toată cucernicia, iar el admite, fără ocol, acest act de venerare.
        Dar uneori faptul acesta prezintă şi o altă perspectivă. Aşa s-a întîmplat, de pildă, în toamna anului 1938, cînd ciobanul venise la Bucureşti. În cele cîteva zile ale şederii în Capitală, fiind poftit să vorbească parohienilor Bisericii Oborului Vechi, la vestea sosirii lui, lumea a umplut repede biserica, precum şi toată împrejurimea. La sfîrşitul vorbirii, Petrache Lupu a început să “binecuvînteze” mulţimea, şi cum parte dintre credincioşi i se prosternase, el a spus în faţa tuturor: “Fraţilor, nu mie îmi sărutaţi mîna, ci «moşului»”.
        Cuvîntul acesta ar putea trece la prima vedere drept o dovadă de smerenie. Cercetînd însă mai îndeaproape dedesubtul acestei idei, descoperim în realitate o altă latură. Mai înainte de toate, nici un sfînt, sau profet, sau mare cuvios, din cele mai străvechi vremuri şi pînă în ziua de azi, nu şi-ar fi îngăduit să ceară asemenea acte de venerare, închipuin-du-se pe ei ca “vase alese” şi sfinte ale lui Dumnezeu.
        Dar acest cuvînt mai cuprinde un înţeles, şi anume prevenirea hotărîtă că “moşului” i se sărută mîna. Cum însă “moşul” este o vedenie neidentificată, ba dimpotrivă se deduce că a fost o arătare a Necuratului, înseamnă că nu lui Dumnezeu I s-a sărutat mîna, ci şarpelui cel viclean, care a înnodat astfel atîţia creştini uşurateci şi prea lesne primitori de ispite, în mrejele lucrărilor lui.

9. Relaţii cu spiritiştii

        Este necesar ca, în şirul argumentelor folosite aici, să punem în discuţie şi o altă înfăţişare a fenomenului de la Maglavit. Şi anume faptul că, încă din primele zile ale arătărilor şi pînă în vremea de faţă, a existat o foarte mare apropiere între lumea spiritistă şi Maglavit, precum şi o mare simpatie din partea lui Petre Lupu pentru spiritişti.
        În mai toate cercurile spiritiste s-au primit nenumărate “comunicări” prin care “sfîntul” de la Maglavit era în chip deosebit susţinut şi lăudat. Toţi aceşti spiritişti şi “spiritualişti”, “aleşii Domnului”, care pretind că le vorbeşte Tatăl ceresc, Mîntuitorul sau diferiţi sfinţi, au fost îndemnaţi, de la început, a crede în “revelaţiile” de la Maglavit şi a merge în pelerinaj acolo.
        Anumite cercuri spiritiste s-au dus în grupuri la locul pretinselor minuni şi au putut recolta, în mod deosebit, fel şi fel de apariţii luminoase şi de semne neobişnuite.
        Diferiţi spiritişti cunoscuţi, între care şi conducătorul uneia dintre Societăţile spiritiste din Bucureşti, au făcut diferite reportaje în marile cotidiane asupra “minunilor” de la Maglavit. De asemenea, şi revistele spiritiste de la noi l-au susţinut, cu aceeaşi înflăcărare, pe Petrache Lupu.
        În aceeaşi vreme, presupusul spirit al “Sfîntului Anton de Padova” le comunica membrilor unuia dintre cunoscutele cercuri spiritiste din Capitală următoarele: “La zi mare a îngăduit Dumnezeu ca unul din cercul vostru să aibă fericirea să facă legătura cu ciobanul sfînt de la Maglavit. Acum nimeni nu se mai poate îndoi de puterea ciobanului sfînt, precum şi de comunicările cercului asupra lui. Cercul vostru are o legătură cu acest suflet înălţat, pe care nici unul nu o poate bănui. El, căruia «moşul» i s-a arătat, vă poate îndrepta pe aceia care vreţi să credeţi în el”.
        Iar la data de 16 aprilie 1936, acelaşi cerc primea noi întăriri despre misiunea lui Petrache Lupu. Li se comunica acelora: “…Acest spirit încarnat, neînchipuit de mare şi puternic, la care cu încetul nouă mări şi nouă ţări vor veni să se închine şi să vadă minunile sale, nu-l poate concepe nimeni de unde pleacă şi cum a ajuns la voi. Să credeţi în Petre Lupu din Maglavit şi să credeţi că şi voi aveţi misiunile voastre”.
        Cu prilejul începerii lucrărilor pentru biserica de la Maglavit, prima săpătură de pămînt a fost făcută, în chip simbolic şi cu aprobarea ciobanului, tot de către nişte spiritişti care, în acea vreme, mărturiseau tuturor, în mod deschis, această credinţă a lor. Iată însă că, la 21 iunie 1938, “spiritele” vorbeau astfel unei grupări spiritiste:
        “Veţi lucra în colaborare cu mult iubitul şi încercatul nostru frate Petrache, care ispăşeşte păcatele altora. Iubiţi-l mult, pentru că legătura voastră cu el este cimentată cu binecuvîntarea divină. Cercul vostru numără 44 de fraţi; deci cîţi puteţi mai mulţi, chiar cu sacrificii, fiţi alături de el la Sfîntul Petru”. Pe baza acestei vestiri, Petrache Lupu a putut să-şi petreacă onomastica din anul 1938 în mijlocul spiritiştilor. De asemeni, el a făcut adeseori şi rugăciuni în comun cu grupuri spiritiste, ceea ce pentru un drept credincios este o mare urîciune, ţinînd seama de Canonul 45 Apostolic, prin care se hotărăşte ca însuşi “Episcopul, preotul sau diaconul, care se roagă numai împreună cu ereticii, să se afurisească”.
        S-ar putea obiecta că Petre Lupu n-ar fi avut cunoştinţă de practicile acestor fraţi rătăciţi de la adevărata cale a Bisericii, după cum n-ar fi avut cunoştinţă nici de ceea ce este spiritismul în sine, ca o lucrare demonică pe care Biserica o osîndeşte şi o blestemă.
        Dar Petre Lupu ştia şi a fost prevenit de toate acestea, cu gîndul unei lămuriri, de către chiar semnatarul celor de faţă, în luna iunie 1937, cînd am cercetat Maglavitul. De altfel, pentru un “profet” care atît de uşor ştie să ghicească tainele multor oameni, este de presupus că n-ar fi trebuit să i se spună de către alţii asemenea grave lucruri, ci să le ştie el însuşi, pe aceeaşi cale pe care este de obicei insuflat. Totuşi, lui Petre Lupu nu i s-a descoperit nimic în legătură cu toate acestea şi, aflîndu-le pe altă cale, reacţia lui a fost neexistentă, iar de atunci încoace legaturile reciproce dintre el şi spiritişti s-au accentuat.

10. Divulgări de păcate

        În virtutea aceleiaşi lucrări, prin care s-au produs vedeniile, precum şi toate celelalte semne neobişnuite, Petre Lupu a fost de la început, în toată vremea, insuflat şi călăuzit de o gîndire străină de a lui.
        Părintele D. Roman din Ploieşti pomeneşte, în cartea sa “La Maglavit Dumnezeu Se arată şi vorbeşte”, că o altă putere grăieşte prin gura ciobanului, încît el nici nu arată vreun fel de osteneală a minţii şi a memoriei pentru cele ce spune (p. 15).
        Spune şi P. C. Părinte D. Antal, în relatările Sfinţiei Sale despre Petrache Lupu:
        “Răspunsurile îi sînt scurte şi logice, ca nişte axiome, ca nişte profeţii, care nu-s de la el pornite, ci de la o putere străină şi el e numai transmiţătorul lor” (p. 12).
        Dar, în afară de toate observaţiile de mai sus, chiar Petre Lupu ne face unele mărturisiri interesante în acest sens.
        Îl întreabă astfel d-l Nichifor Crainic:
        “De unde ştii tu cum ştii ?”
        “Eu văd prin om, ne-a răspuns simplu şi hotărît. Uite, dacă omul s-ar ascunde după paravanul ăsta de lemn (arătîndu-ne capul patului pe care şedeam în odaia lui), eu văd dincolo de el, pînă în om”.
        “Mai mult n-a putut să ne lămurească în privinţa acestei pătrunderi stranii prin lucruri şi fiinţe” (“Sfarmă Piatră” nr. 42, 10 septembrie 1936).
        Într-adevăr, cu mare uşurinţă, şi spre uimirea lumii, Petrache Lupu citeşte în viaţa multor oameni care i se perindă pe dinainte, aflîndu-le tainele şi păcatele lor, de îndată ce îi vede. Sînt, desigur, bine cunoscute aceste cazuri tulburătoare, care încremenesc atîtea suflete.
        Dar putinţa de a cunoaşte asemenea ascunzişuri sufleteşti, pe o cale nevăzută, poate decurge din două izvoare diferite şi îşi găseşte originea fie într-o inspiraţie a Duhului Sfînt, fie într-o inspiraţie a Necuratului. Şi, după cum pomul bun după roadele lui bune se cunoaşte, tot astfel şi pomul rău, după roadele lui rele se cunoaşte.
        Vom vedea deci care sînt roadele “darului” de care se foloseşte ciobanul de la Maglavit, pentru a se putea identifica toată lucrarea lui.
        În mod obişnuit, de îndată ce Petrache Lupu ia cunoştinţă de faptele tăinuite ale unora dintre pelerinii Maglavitului, veniţi într-un gînd de bine pe locul arătărilor, el le divulgă păcatele în public.
        Iată cîteva pilde raportate de către P. C. Părinte D. Roman, în cartea sa “La Maglavit Dumnezeu se arată şi vorbeşte”, p. 16:
         “«Ce-ai scoborît aici din palat de la Bucureşti, şi vrei să dormi pe rogojină, ca să înşeli pe Dumnezeu să-ţi dea vindecare fiicei tale cînd ai făcut atîtea avorturi pînă acum ?». Aşa ceartă el pe o cucoană de la Bucureşti, care îi cerea să se roage pentru copila ei bolnavă, şi care îndată ce primeşte această mustrare cade într-un leşin”…
        “Şi cîte alte asemenea mustrări de profet cunoscător al tainelor celor dinlăuntrul sufletului nu veţi vedea şi auzi acolo”.
        La p. 29 a aceleiaşi cărţi, ieromonahul Mircea Drăghici, de la mînăstirea Cheia-Prahova, aduce următoarea mărturie:
         “Erau acolo lîngă troiţa de la stînă doi copii orbi, fraţi. Mama lor cere vindecarea. Păstorul îi răspunde: «Iţi iei tu asupra ta osînda păcatului tău căzut peste copii ? Tu ai făcut aceşti copii cu fratele tău». Într-un leşin de plîns disperat, femeia şi-a recunoscut acest păcat”[3].
        În cartea “Rolul Maglavitului în viaţa noastră religioasă” (Pr. Ioan Mihălcescu, Tip. Viaţa literară, Bucureşti, 1936), la p. 14, se redau următoarele:
         “O altă categorie de minuni săvîrşite de Petrache Lupu este citirea gîndurilor şi cunoaşterea trecutului unora din cei ce se duc la el. Un om care era chinuit de dureri mari la un ochi se prezintă la Petrache, pe cînd acesta se afla pe amvonul său (deci în mijlocul mulţimii), şi îl roagă să-l vindece. Petrache îi zise: «Ai să te vindeci cînd o învia popa pe care l-ai omorît». Într-adevăr, omul a mărturisit că omorîse cu mulţi ani înainte, fără să fi fost descoperit, pe un preot”.
        Aceste pilde s-ar mai putea continua într-un lung şir; dar cele mărturisite aici, de către mai mulţi preoţi ai Bisericii, sînt destul de lămuritoare pentru a ne convinge, cu prisosinţă, de duhul antievanghelic de care este stăpînit acest vizionar.
        Ce poate însemna, din punct de vedere duhovnicesc, divulgarea în public a păcatelor cuiva ? Indiferent pe ce cale am cunoaşte tainele unui frate al nostru, în nici un caz nu avem dreptul să le divulgăm în lume. Păstrarea tainei mărturisirii este, de altfel, principiul de bază al duhovniciei.
        Cînd Noe, după ce băuse vin, se dezgolise în mijlocul cortului său, Han, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi a spus celor doi fraţi ai lui, afară. Apoi, Noe s-a trezit din ameţeala vinului şi a aflat ce-i făcuse fiul său cel mai tînăr. Şi a zis: “Blestemat să fie Canaan. Să fie robul robilor fraţilor lui” (Geneza 9, 22-24).
        După cum se vede, dacă pentru faptul că Han a descoperit faţă de ceilalţi fraţi ai lui starea de goliciune trupească a lui Noe, el s-a făcut vinovat de atîta pedeapsă, cu cît este oare mai mare păcatul de a dezvălui goliciunea sufletească a unui semen al nostru ?
        Din cercetarea Sfintelor Evanghelii, nu vom găsi nici o singură împrejurare în care Mîntuitorul dezvăluie în faţa mulţimii păcatele vreunuia dintre oameni. Cînd a mustrat pe farisei, i-a mustrat în genere pe toţi, pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, dar nu le-a dat la iveală păcatele personale. Ba dimpotrivă, ori de cîte ori s-a întîmplat, Mîntuitorul a căutat ca să ferească pe cel păcătos şi l-a chemat la Sine, să-l ocrotească. Pilduitor este cazul cu femeia păcătoasă, care a spălat picioarele Domnului cu mir mirositor, în casa fariseului Simon.
         “Cînd a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care se atinge de el, că este o păcătoasă»”. Cu toate însă că Domnul a cunoscut gîndul lui Simon, nu a voit să dezvăluie păcatele acelei păcătoase, în scopul de a-i încredinţa pe cei de faţă că era un prooroc; în schimb, le-a povestit parabola celor doi datornici şi, lămurindu-se fariseul, Mîntuitorul S-a întors către femeie şi i-a spus: “Iertate îţi sînt păcatele”. “Credinţa ta te-a mîntuit, du-te în pace” (Luca 7, 36-50).
        Asemenea se întîmplă şi cu femeia prinsă în preacurvie, care urma să fie bătută cu pietre. Domnul spune: “Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintîi cu piatra în ea“. După ce toţi s-au retras ruşinaţi, “cînd n-a mai văzut pe nimeni decît pe femeie, Iisus i-a zis: «Femeie, unde îţi sînt pîrîşii tăi ? Nimeni nu te-a osîndit?». «Nimeni, Doamne», i-a răspuns ea. Şi Iisus i-a zis: «Nici Eu nu te osîndesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti»” (Ioan 8, 1-11).
        Nici Domnul Hristos, nici sfinţii, şi nici cuvioşii Lui n-au dezvăluit vreodată în faţa lumii păcatele celor ce se pocăiau, şi nici n-au îndepărtat pe nimeni de la darurile şi binecuvîntările lui Dumnezeu. In schimb, Petrache Lupu ia piatra şi aruncă în cel păcătos… Sub ce insuflare face el aceasta ?


img-petrache-lupu.jpg
Mulţime adunată la Maglavit

11. Îndepărtări de la calea mîntuirii

        Monahul Mircea Drăghici de la Mînăstirea Cheia-Prahova redă în cartea P. C. Pr. D. Roman încă un fapt revelator petrecut cu Petrache Lupu.
         “Un om vine – povesteşte Sfinţia Sa – ca să-i ofere toată averea pentru mînăstirea care se va ridica la Maglavit. Ciobanul îl respinge, spunîndu-i ca averea lui e făcuta cu hoţii. Omul recunoaşte că a fost hoţ de trenuri” (p. 29) şi pleacă amărît.
        Învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos ne arată să nu îndepărtăm pe nimeni de la “ospăţul nunţii Fiului de Împărat”, ba dimpotrivă, să-i adunăm şi să-i strîngem pe toţi, ca să vie întru bucuria făgăduinţelor veşnice.
        Şi Mîntuitorul ne dă El însuşi această pildă, cu Zacheu vameşul. Pentru simplul fapt că acest mituitor necinstit al vremurilor vechi a dorit numai să-L vadă pe Hristos, cînd a intrat în Ierihon, Hristos i-a zis: “Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămîn în casa ta !” Zacheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie. Cînd au văzut lucrul acesta, toţi cîrteau şi ziceau: “A intrat să găzduiască la un om păcătos !”. Dar Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: “Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit”. Iisus i-a zis: “Astăzi a intrat mîntuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam” (Luca l9, 1-10).
        Deci Domnul Domnilor şi Împăratul Împăraţilor merge în casa păcătosului şi-i dăruieşte mîntuirea lui Zacheu, pentru gîndul acestuia de a da săracilor jumătate din averea lui, necinstită, precum şi de a despăgubi pe cei pe care i-a năpăstuit.
        În schimb, “vameşul” care a venit la Maglavit să se pocăiască a vrut să-şi dea toata averea lui pentru mînăstire, iar Petre Lupu, după ce îi divulgă păcatul în faţa lumii, îl şi îndepărtează.
        Pe temeiul învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos, Canonul 52 Apostolic hotărăşte în mod definitiv: “Dacă un episcop sau preot nu primeşte pe cel întors din greşeală, ci îl îndepărtează, să se caterisească, deoarece mîhneşte pe Hristos, care a zis: «Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte»”.

12. Porniri de răzbunare

        Iată încă un caz interesant pe care monahul M. Drăghici îl mărturiseşte în cartea Părintelui D. Roman, “La Maglavit” (Tip. “Unirea”, Ploieşti): “În mersul său prin mulţime – povesteşte Sfinţia Sa -ciobanul s-a oprit în faţa unui om din Mehedinţi şi l-a întrebat de ce l-a înjurat în crîşmă; apoi i-a spus că pînă a doua zi va rămîne înţepenit cu tot corpul. A doua zi omul nu se mai putea mişca” (pp. 28-29).
        Prin urmare, Petre Lupu, cunoscînd prin mijlocirea duhului care îl insuflă întîmplarea petrecută cu acel om, în loc să-l mustre cu bunătate şi să-l ierte, cum ar fi fost firesc, îl blestemă să i se înţepenească tot corpul. Şi după cum s-a constatat, acel blestem şi-a atins ţinta chiar a doua zi, spre uimirea tuturora. După cum este uşor de presupus, omul cu pricina era, de fapt, descoperit duhovniceşte, şi deci vulnerabil unei săgetături a Satanei.[4]
        Ne întrebăm: cum se face că Petrache Lupu nu s-a gîndit niciodată să lovească pe cineva cu boală sau cu nenorocire, pentru ca ar fi înjurat într-o crîşma de Sfînta Împărtăşanie sau de Hristos, lucru atît de posibil pentru mulţi din toate acele zeci de mii de oameni veniţi la Maglavit, iar în schimb s-a arătat întotdeauna atît de sensibil cînd a fost vorba de persoana lui !…
        Pe de altă parte, să ne ducem cu mintea la viaţa Mîntuitorului şi să ne întrebăm: a pedepsit vreodată Hristos pe cineva cu boală sau cu nenorocire, pentru că n-a crezut în cuvîntul Lui, sau pentru că L-ar fi înjurat ? Ne-a dat El asemenea învăţături? El, care a iertat şi pe călăii care L-au pironit pe Cruce, ne-a dat asemenea pilde ? Reîntîlnim oare duhul credinţei creştine în asemenea apucături ? Se poate răzbuna creştinul chiar pentru cauze presupuse sfinte ?
        Dar Răzbunătorul este unul singur, şi-şi va face singur judecata, iar judecata încă n-a venit.
        La cele de mai sus, este de luat în seamă că nu dintr-un duh de părtinire a fost pomenit acest caz în cartea Părintelui Roman, ci tocmai dimpotrivă, ca o constatare a unei “minuni”, şi într-o relatare exactă a celor petrecute. Iar P. C. Părinte D. Cristescu, Consilier Referent al Sfintei Patriarhii, aduce de asemenea cîteva mărturii preţioase în referatul Sfinţiei Sale din 30 iunie 1935, către Episcopia Rîmnicului:
         “Locuitorul G. L Ştefan Coca din Maglavit, pentru că a luat în derîdere pe cioban, a fost lovit cu paralizia braţelor şi a picioarelor“.
         “De asemenea, ciobanul Gurău Brînzache din Flămînda-Mehedinţi, pentru că nu credea în cele propovăduite, rămîne paralizat“.
        Iată deci, prin ce mijloace de constrîngere lumea este ţinută să creadă în “minunile” lui Petrache Lupu. După cum se vede, i se pare mai grav ciobanului ca unii oameni să-l ia în derîdere pe el, decît să-L înjure pe Hristos. În schimb Dumnezeu, care este bun şi îndelung răbdător, îi aşteaptă la mîntuire şi pe cei din urmă păcătoşi, şi pe cei mai mai nesocotiţi, dîndu-le tuturor prilej de pocăinţă. Iar cine nu crede şi nu vrea să ştie de Dumnezeu, este lăsat deoparte şi păstrat pentru Judecata cea Mare, cînd se vor deschide toate cărţile.
        Mai este de luat în seamă că toate cazurile pomenite mai sus s-au petrecut chiar din vara anului 1935, ceea ce pecetluieşte dintru început “spiritualitatea” ciobanului şi dovedeşte esenţa puterii care îl inspiră şi îl ajută în săvîrşirea “minunilor” lui…

13. Ciudate mijloace de convertire ale Maglavitului

        În cartea “Reconvertirea de la Maglavit a unui fost sectant” (Ştefan D. M. Cazan, 1935, Editura Creştină a Sfintei Episcopii a Rîmnicului Noului Severin) autorul povesteşte, printre altele, următoarele întîmplări:
         “…M-am amestecat şi eu într-una din zilele lui iulie 1935, în marea mulţime de oameni de acolo. Era om de om, căruţă de căruţă, automobile… Şi am văzut pe ciobanul Petre Lupu şi l-am privit şi ascultat cu încordare. Unii oameni spuneau că văd în jurul capului lui raze de soare; alţii un nour; eu însă n-am văzut nimic şi auzind pe alţii că văd, n-am crezut şi chiar am răspuns aspru la cîţiva din jurul meu. Neproducîndu-se nimic deosebit pentru mine, m-am revoltat în inima mea şi n-am crezut că minunea de la Maglavit este adevărată. Mă căiam că mi-am pierdut ziua în zadar pe acolo, că am dat banii degeaba la maşină. Cînd am ajuns în apropierea pădurii, mi-am zis: «Hai să mă mai uit o dată la cioban». Uitîndu-mă, am văzut la spatele lui o flacără de foc; dar n-am voit să cred nimic. M-am uitat şi a doua oară şi iarăşi am văzut flacăra, însă mai mică şi totuşi n-am voit să cred. Am intrat în pădure şi, cum eram cu haina pe umăr, am aruncat-o jos şi m-am culcat. Am adormit şi în vis mi s-a tras o palmă atît de tare, încît am sărit drept în picioare. Iată însă că o pasăre ca o rîndunică mă loveşte în cap, nu în faţă. Mi-am zis: «Doamne, şi pasărea asta nu cumva mă lovi pentru necredinţa mea în cele spuse de Petre Lupu ?». Şi cînd mă gîndeam aşa, pasărea m-a lovit a doua oară, însă foarte uşor. Atunci, deodată, m-am luminat şi am crezut. Ducîndu-mă în mulţime, n-am spus nimănui ce mi s-a întîmplat. Deodată, se aude un glas: «Fraţilor, ascultaţi că s-a făcut o minune». Şi s-a sculat un om din Flămînda-Teleorman, care a spus în gura mare că a văzut de dimineaţă pe Petre Lupu, dar el n-a putut crede nimic. In pădure însă, o pasăre ca o vrabie, l-a ciocnit de nenumărate ori în faţă, că de-abia putea să se apere şi n-a putut scăpa de ea pînă nu s-a gîndit la necredinţa lui de dimineaţă şi pînă ce n-a crezut în minunea lui Petre Lupu“.
        Din relatările de mai sus, desprindem numai faptele în sine, ca material documentar asupra Maglavitului, fără a atinge cu ceva valoarea credinţei şi trăirea duhovnicească a povestitorilor, nefiindu-ne dat să-i judecăm.
        Cineva care însă se leagă sufleteşte de anumite false minuni şi îşi pune temei pe nişte învăţături de credinţă viciate, în realitate este legat de Satana. Iar în această privinţă, după cuvîntul Ascetului Ion al Crucii, “cînd o pasăre este legată, fie cu o funie groasă, fie cu o aţă subţire, ea tot nu poate zbura pînă ce nu-şi va rupe legătura”.
        Ispitele prin care cei doi creştini pomeniţi au putut în cele din urmă să creadă în “revelaţiile” şi “minunile” de la Maglavit s-au înfăţişat ca o foarte bogată momeală. Dar aici se vede şi cursa meşteşugită a Satanei; căci nu prin asemenea scamatorii a căutat Domnul Hristos să atragă lumea la credinţă. Credinţa este un dar spiritual, care răsare prin libera alegere a omului, dar nu prin constrîngerea Făcătorului. Dumnezeu nu a adus pe nimeni cu arcanul la mîntuire. Altfel credinţa nu ar mai fi credinţă.
        Desigur că uşor I-ar fi fost Domnului Hristos să Se coboare de pe Cruce ca să creadă mulţimea adunată pe Golgota că El este Fiul lui Dumnezeu. Şi toţi ar fi crezut şi s-ar fi înfricoşat de puterea Domnului, dar neamul omenesc nu s-ar mai fi mîntuit. Dar iată că nu aceasta este înţelegerea Celui Atotputernic, şi nu prin asemenea căi putem moşteni împărăţia Cerurilor.
         “…Suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mîntuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui ? Pe cînd dacă nădăjduim şi nu vedem, aşteptăm cu răbdare” (Romani 8, 23-25).
        Iar Domnul spune:
         “Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).


maglavit1.jpg
Mulţime adunată la Maglavit

14. Semne şi minuni

        Explicaţia semnelor şi apariţiilor luminoase petrecute la Maglavit se poate găsi cu prisosinţă în primele capitole. Prin lucrările tainice ale puterilor care au insuflat şi au provocat întreg fenomenul maglavitean, se explică şi semnul cu luminarea lui Petrache Lupu care a rămas aprinsă în bătaia vîntului, cînd a ieşit în procesiune cu poporul la cîmp pentru ploaie. Aşa se explică şi semnul cînd, într-o altă împrejurare, datorită rugăciunilor ciobanului, s-a îndepărtat ploaia de la locul arătărilor, unde se afla o mulţime mare de oameni, iar locul a rămas uscat. Asemenea lucrări amintesc cititorilor de povestirile Sfîntului şi Marelui Mucenic Ciprian care, pe vremea cînd nu se creştinase încă şi era mare vrăjitor, putea şi el “să schimbe văzduhul, să pornească vînturi, să slobozească tunete şi ploi, să tulbure valurile mării”, precum şi alte semne nemaipomenite, prin mijlocirea puterii diavoleşti. Dar întru săvîrşirea unor asemenea semne nu este necesar a fi vrăjitor, ci este de ajuns a se lăsa condus, într-un chip inconştient, de lucrarea Ispititorului.
        Tot astfel se poate înţelege şi semnul “minunat” cînd Petrache Lupu şi-a trecut mîna prin foc, iar mîna nu i-a ars deloc, voind să convingă pe nişte necredincioşi că el este cu adevărat un trimis al Celui Prea Înalt[5].
        Dar pentru cine face asemenea lucrări, Domnul a vestit prin Moise că mare este această urîciune înaintea Lui şi mare va fi osînda pentru neamurile în care asemenea urîciuni se petrec (Deuteronom 18, 10-12).

15. Vindecările de la Maglavit

        Un alt capitol de seamă al Maglavitului îl constituie, desigur, vindecările multor pelerini bolnavi. Aceste vindecări s-au produs fie prin mijlocirea psihică a ciobanului, fie de-a dreptul prin rugăciunile credincioşilor la “plute” sau la locul arătărilor.
        Pentru cei mai mulţi dintre susţinătorii Maglavitului, diferitele cazuri de vindecări, constatate şi certificate chiar de unii medici, au însemnat argumentul suveran pentru temeiul “minunilor” şi al revelaţiilor dumnezeieşti întîmplate cu Petrache Lupu.
        Dar despre mecanismul producerii acestor vindecări s-a vorbit în capitolele precedente şi s-a arătat în ce chip şi cu ce putere se mai pot ele întîmpla.
        Se poate totuşi presupune că unele vindecări s-au produs şi prin reale minuni, cu anumiţi pelerini credincioşi, dar independent de fenomenul Maglavitului, ci prin rugăciunile şi postirile lor, cu mijlocirea Bisericii şi prin ajutorul Tainei Sfîntului Maslu la care au luat parte aceşti bolnavi.

16. “Profeţiile” lui Petre Lupu

        În afară de semnele, “minunile” şi vindecările care s-au petrecut la Maglavit, şi în afară de predica pe care o ţine ciobanul din porunca “moşului”, Petrache Lupu a dat la iveală şi nişte preziceri, sub forma unor “profeţii”.
        Încă de la început, ciobanul a vestit lumii că a văzut “o stea mare vestind moartea la lume”. Şi el adaugă: “Avea marginile ca cerul, o lumină mare la mijloc şi patru bucăţi: ploaie, foc, vînt şi cărbune. De trei ori am vrut să pun mîna pe ea şi n-am putut. A patra oară am întrebat: «Moşule, ce e cu vorba care mi-ai trimis ? Adică dacă jumătate din lume este rea şi jumătate bună ?». Şi «moşul» a zis: «Pe jumătate o iau şi pe jumătate o las. Am să mă mai las o dată»” (“Maglavitul”, Pr. V. I. Ouatu, pp. 57-58).
        Şi Petre Lupu spune: “În toamna asta sau la altă toamnă, nu se ştie care toamnă, va apare iar steaua în sat, la lume. Şi eu am să zic: De ce nu v-aţi pocăit, fraţilor ? Puneţi mîna pe ea. Şi de trei ori nimeni n-o va putea atinge. A patra oară voi zice: De ce n-aţi pus mîna pe ea ? Acum mergeţi acasă, vă primeniţi curat, că gata, moartea vine. Toţi vor chiui de frică. Eu am să zic: De ce nu v-aţi pocăit ?” (Op. cit., p. 59).
        Din cele vestite, se înţelege că un mare prăpăd se va abate peste capul omenirii, într-o toamnă, “nu se ştie în care toamnă”; dar, totodată, rezultă de aici că vizionarul de la Maglavit a primit vestea că misiunea lui urmează să se întregească cu o nouă manifestare în toamna acelui prăpăd. Cele patru urgii pe Care le-a văzut Petrache Lupu sînt cauzate, în parte, de stihiile naturii cum ar fi “ploaia” – prin inundaţii catastrofale – şi “vîntul”, prin uragane groaznice. “Focul” şi “cărbunele” prin urgiile unor războaie care vor pustii “jumătate din lume”. In cursul ultimilor ani, felurite semne naturale s-au abătut peste tot pămîntul: cutremure, erupţii vulcanice, alunecări de terenuri, inundaţii, cicloane şi alte flagele. De pretutindeni s-au pornit războaie şi revoluţii. In toamna anului 1939 s-a ridicat ca o stafie a morţii prăpădul războiului, care tinde să se lăţească peste toată lumea. Se poate însă întîmpla ca toamna prezisă de către Petre Lupu să nu fi sosit încă în tot prăpădul ei. Această toamnă va însemna şi începutul unei foamete mari.
        Dar faptul că prevestirile ciobanului încep să prindă margini desluşite, nu înseamnă cîtuşi de puţin că el a profetizat în sensul adevărat al cuvîntului, prin insuflarea Duhului Sfînt ci – după cum s-a arătat în cuprinsul acestei lucrări – a putut face o ghicitoare prin mijlocirea unui duh pitonicesc care l-ar fi inspirat, ţinîndu-se seama în cîte feluri se pot mistifica profeţiile, prin previziuni care adeseori se împlinesc.
Exemple de false profeţii, verificate în cursul vremii, sînt acelea ale predicţiunilor ce s-au făcut de către atîţia astrologi, magi şi rabini, pe care totuşi Biserica i-a anatemizat.
        Un caz cunoscut este, de pildă, acela al lui Nostradamus, din veacul al XIV-lea.
        În această categorie de fenomene demonice se înscriu şi prezicerile spiritiste care, adeseori, s-au putut verifica cu multă precizie, dar care sînt deopotrivă de osîndite de Biserica noastră dreptmăritoare.
Vedenia stelei cu patru colţuri, descrisă de Petrache Lupu ca simbol a patru urgii cu care va fi bătut pămîntul, poartă cu sine – indiferent de împlinirea prăpădului prevestit – aceeaşi pecete cu totul dubioasă care identifică tot fenomenul Maglavitului.
        Adevărurile de mărturie pe care Dumnezeu ni le-a descoperit prin toţi sfinţii Săi, şi mai presus de toţi prin Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, sînt cuprinse în cuvîntul Sfintelor Scripturi. Toate învăţăturile de trebuinţă pentru mîntuirea noastră ni s-au dat în întregime. Tot astfel, ni s-au dat şi profeţiile, prin care putem cunoaşte semnul vremurilor. Iar cine vrea să se înţelepţească, n-are decît să citească Sfintele Scripturi, rugîndu-se în duh smerit, ca Domnul să-l lumineze şi va putea afla şi cunoaşte ce-i va fi de folos. Ce nu ni se va descoperi din Sfintele Scripturi înseamnă că încă nu ne este dat să ştim. Dar să nu-L ispitim pe Dumnezeu cu lucruri neîngaduite, căci chiar dorinţa de a cunoaşte viitorul poate fi un mare păcat pierzător de suflet, ca şi ieşirea de sub ascultarea Bisericii, într-o izolare faţă de obştea ecumenică.

17. Observaţii

        Şirul punctelor dubioase ale cazului de la Maglavit s-ar putea prelungi cu încă multe alte date; totuşi, din cele arătate, oricine va avea destul material documentar pentru a-şi forma convingerile sale în această privinţă. Iar materialul documentar folosit aici a fost bazat, în cea mai mare parte, pe date unanim recunoscute sau pe mărturii aduse în diverse scrieri ale unor prelaţi, preoţi şi teologi ai Bisericii. S-au înlăturat deci mărturiile orale, care ar fi provenit chiar din partea unor oameni de foarte bună credinţă, pentru a nu se prilejui bănuieli de părtinire asupra relatărilor lor.
        În încheierea acestui capitol, este nevoie să se pomenească şi de mînăstirea care se înfăptuieşte la Maglavit. După cum se ştie, gîndul înălţării acestui Sfînt Aşezămînt nu provine nici dintr-o poruncă a “moşului” şi nici dintr-o dorinţă a lui Petrache Lupu, ci din iniţiativa d-lui dr. C. S. Nicolăescu-Plopşor, membru în Comisiunea Culturală a Sfintei Episcopii a Rîmnicului Noului Severin.
        Dealtfel, însuşi Petrache Lupu mărturiseşte deschis: “«Moşul» nu mi-a spus să fac biserică.
        “«Moşul» nu mi-a spus să fac spital. Cine vrea, să facă, dar mie «moşul» nu mi-a spus” (,,Maglavitu”, Pr. V. I. Ouatu, p. 62).
        Cînd lumea a început să dea bani în acest scop, Petrache Lupu, ca factor central al Maglavitului, şi-a luat însărcinarea de a patrona Comitetul de lucru al acestei biserici. Iar această biserică s-a’pornit şi construcţia ei sporeşte. Ce se va alege de ea, nu se ştie încă. Dacă această zidire de închinare va continua să fie ridicată pe temeiul unor fenomene dubioase şi de o esenţă necurată, care nu au fost destul de bine cercetate, ridicarea acestui aşezămînt va fi o mare urîciune, care ne va atrage mînia lui Dumnezeu [6]. Dacă, în schimb, se va căuta să se năruiască lucrarea de rătăcire care s-a putut produce, arătîndu-se pe faţă şi cu toată îndrăzneala ispita mare în care s-au prins atîţia oameni de bună credinţă, atunci biserica ce se înalţă acum va fi cu adevărat binecuvîntată de Dumnezeu.
        Faţă de toate cele petrecute în acest caz, putem spune cu amărăciune:
        Ce folos că unele lucruri aparente, din cîte s-au săvîrşit cu Petre Lupu, sînt bune, dacă în schimb altele poartă cu ele otrava şarpelui !
        Ce folos că mulţi oameni au fost atraşi de mirajul credinţei, în schimb nu spre o credinţă adevărată, ci spre o cursă de moarte !
        Ce folos că în urma unor vedenii se ridică o mînăstire, dar se rătăceşte lumea !
        Ce folos că se pocăiesc cîţiva oameni la duhovnic, iar cei mai mulţi se pocăiesc la o “buturugă” sau îşi pun nădejdea de izbăvire în picăturile prelinse dintr-o cracă uscată, sau în alte credinţe deşarte !
         “Adevărat, fericiţi cei ce ascultă cuvîntul lui Dumnezeu şi-L păzesc pe dînsul”.
        Şi cuvîntul Domnului spune:
         “Nu oricine-Mi zice: Doamne, Doamne ! va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne ! N-am proorocit noi în numele Tău ? N-am scos noi draci în numele Tău ? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău ? Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fără de lege” (Matei 7, 21-23).

[3] Din elementele acestui din urmă caz, în afară de atitudinea ciudată care îl caracterizează pe cioban, se mai desprinde un fapt interesant, şi anume: recunoaşterea că cei doi copii au primit orbirea (un duh de orbire) ca fii ai păcatului, născuţi din fărădelegea mamei lor (a se vedea capitulul 5 al scrierii de faţă).[sus]

[4] Blestemul nu-i poate atinge pe cei sfinţiţi prin harul lui Dumnezeu. Domnul spune lui Moise şi lui Aaron, în ţara Egiptului: “In ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă… să ia din sîngele lui şi să ungă amîndoi stîlpii uşii şi pragul uşii caselor, unde îl vor mînca. În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întîii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni pînă la dobitoace şi voi face judecata împotriva tuturor zeilor Egiptului: Eu, Domnul. Sîngele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sîngele şi voi trece pe lîngă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie” (Exod 12, 1-13).
Iată deci, preînchipuirea legăturii lui Hristos prin jertfa sîngelui. Oamenii cu adevărată trăire euharistică sînt apăraţi de blesteme şi de nenorociri, după cum o casă cu paratrăznet este apărată de descărcările electrice.[sus]

[5] Această relatare este dată de d-l G. Ilioniu în studiul său “La Maglavit”, apărut în foiletonul ziarului “Universul” nr. 283 din 15 octombrie 1939.[sus]

[6] În această privinţă, canonul 83 al Sinodului de la Cartagina porunceşte: “Toate altarele care se ridică în urma visurilor şi descoperirilor false ale unor oameni, în tot chipul trebuiesc înlăturate”.[sus]


Mihail Urzică, “Minuni şi false minuni” – Editura Anastasia, 1993
Mihail Urzică, “Minuni şi false minuni” – Editura Ileana, 2004


mmaglavit2.jpg
Mânăstirea Maglavit, judeţul Dolj

Comments are closed.