Cazul Petrache Lupu – Maglavit (I)

voronet-judecata-de-apoi-3.jpg
Judecata de Apoi
Mânăstirea Voroneţ

        O muchie de cuţit, o culme ideală desparte neîncetat domeniile de manifestare ale celor două lumi nevăzute: de o parte Hristos cu mîntuirea şi odihna cea veşnică, de cealaltă Satana, cu adîncul Gheenei şi muncile cele veşnice. Iar haina sub care se îmbracă conţinutul fiecăreia din aceste lumi este tot… “blana de oaie“.
        Sînt interesante, în această privinţă, unele cugetări ale d-lui Costin Deleanu ( “Ideea românească”, XI -1935, II – 1936 “Pătru Lupu-Maglavitul”) care, deşi convins în acea vreme de esenţa mesianică a minunii de la Maglavit, releva totuşi următoarele:
         “În această luncă a chinuiţilor şi plîngerilor, vindecările minunate sînt fapte precare ce pot fi valorificate adevărat numai de cei care suspină după ele. Căci minunile sînt fenomene de limită şi se petrec într-o zonă unde relativul şi absolutul se îngemănează, acolo unde numai virtutea poate respira”. Iar mai departe adaugă: “Între această lume orăşenească şi cea organic-românească a satelor este o deosebire esenţială, aceea dintre Toma şi restul ucenicilor. În vreme ce noi ne ducem să vedem dacă este sau nu minune, ţărănimea participă originar la faptul fantastic, fiind constitutivă în aceeaşi urzeală a minunii. Noi venim cu o mentalitate lucid exactă să constatăm o minune întîmplată în afară de noi, pe cînd ei, apropiindu-se, o poartă în inimă, aduc minunea cu dînşii. Căci puterile fantasticului, astăzi învolburate aievea, sînt păstrate din începutul acestei lumi originare în zonele latente ale conştiinţei sale istorice, sub forma miturilor folclorului etnic. Întreaga pătură etnică nu a fost altceva decît cutia de rezonanţă care sta gata să prindă şi să amplifice vestea minunatei arătări. În această lumină trebuie de înţeles şi fenomenul de generalizare care a întovărăşit mistica maglaviteană”.
        Fapt întru totul adevărat este că tot poporul nostru românesc, robit de multe veacuri suferinţei şi obijduirii, căzut el însuşi în mrejele păcatului, dar înclinat spre trăirea mistică a unei lumi de mituri, s-a arătat a fi foarte primitor faţă de “minunea” de la Maglavit. Fiecare a căutat să-şi făurească, în mintea lui, o închipuire de mai multă revărsare de har dumnezeiesc peste tot norodul nostru, cu o putinţă de mai mult bine, de mai multă pace, de mai multă frăţietate şi de mai multe binecuvîntări cereşti…
        Frumoasă şi minunată este, desigur, trezirea conştiinţelor spre Dumnezeu, în căutarea izvorului vieţii, în care lacrimile pocăinţei se amestecă cu nădejdile de mîntuire ! Şi neuitate au rămas, pentru atîţia
credincioşi, mulţimile Maglavitului, adunate în freamăt de rugăciune în jurul troiţelor, cu bătrîni şi copii îngenuncheaţi în pulberea drumului, cu fum gros de tămîie înălţat la cer, ca o jertfă de curăţire, cu toată priveliştea acelor locuri “biblice”, cu toţi acei ciungi şi orbi şi paralitici, care cereau mila lui Dumnezeu.
        Pagini nenumărate de ziare, de reviste şi de felurite scrieri s-au dat la iveală de către oamenii ştiinţei sau ai credinţei, ca să susţină sau să nege realitatea fenomenului de la Maglavit. S-au înflăcărat cărturari cu renume, prelaţi ai Bisericii şi deseori chiar şi simpli mireni care, în dorinţa unei redeşteptări religioase şi cu gîndul unei vieţi de mai multă spiritualitate, au scris pagini atît de frumoase de gînduri bune pentru credinţă, pentru Dumnezeu şi pentru toată grija mîntuirii noastre… dar, din păcate, n-au cercetat îndeajuns adîncurile acestor “minuni”, n-au cercetat nici izvoarele din care s-au revărsat semnele şi arătările acestea. În această exaltare mistică, nu ne-am oprit decît la răsfrîngerea imediată, pe care Maglavitul a avut-o asupra lumii noastre. În mirajul unor dorinţe care nu erau sprijinite pe o realitate controlată, a fost destul ca Petre Lupu să fie cioban, să fie gîngav, să aibă vedenia unui “moş”, pentru a fi deîndată asemuit cu profeţii Vechiului Testament. Ba chiar, un cunoscut profesor universitar a decretat că “Petrache Lupu este desigur cel mai curat suflet dintre oamenii care populează scoarţa globului” ( “Porunca Vremii” din 7.XI. 1935).
        Pe alţii i-a impresionat în chip deosebit mulţimea fără de număr care a luat drumul Maglavitului, din toate părţile ţării. Scria, astfel, un cunoscut prelat:
         “Multe şi felurite sînt minunile reale, adevărate, săvîrşite de Petre Lupu. Cea mai mare dintre ele, după părerea mea, este extraordinara repercusiune ce a avut pînă departe peste hotare, vestea despre persoana şi minunile lui Petrache Lupu. Peste două milioane de oameni, de toate vîrstele şi de toate condiţiile sociale, din toate unghiurile ţării, s-au grăbit să se ducă în pelerinaj la Maglavit”.
        Acest fapt poate fi impresionant pentru o sensibilitate poetică sau pentru curiozitatea unui sociolog, dar faţă de adevărul însuşi al fenomenului nu dovedeşte încă nimic. Căci dacă Adevărul s-ar cunoaşte după numărul mulţimii care ar îmbrăţişa o idee, atunci de bună seamă că orice minciună poate fi luată cîndva drept adevăr. Ce-am zice, astfel, de Arie ereticul sau de alţi începători de eresuri, pe care i-au urmat milioane de oameni în rătăcirea lor, ca să se zvîrle cu toţii într-o prăpastie ? Şi, de asemenea, ce-am zice şi de mulţimile impresionante de mahomedani care, în fiecare an, se îndreaptă cu atîta evlavie spre Mecca, ca să cinstească piatra cea neagră “căzută din cer” ?

        Dacă la Maglavit s-a dus lume multă, acest fapt îşi găseşte în parte explicaţia şi în dorinţa poporului de a vedea semne şi minuni. Mulţimile sînt adeseori atrase de mirajul unor lucruri fantastice. Dar mulţi au mers la
Maglavit şi în nădejdea vindecării unor boli, deci pentru un folos propriu şi material.
        Unii se întrebau atunci: “Pentru ce Dumnezeu S-a arătat unui biet cioban, gîngav şi mărginit la minte, iar nu unui vlădică, unui preot sau unui învăţat teolog ?”. Dar nu deopotrivă s-a pus întrebarea dacă “moşul” din vedenie a fost într-adevăr Dumnezeu sau dacă n-a fost mai curînd o nălucă a Necuratului, în scopul de a ne prinde într-o cursă, printr-o momeală foarte ispititoare.
        Întrebat de profesorul Nichifor Crainic, cum se face că tocmai lui i S-a arătat Dumnezeu, Petrache Lupu răspunde:
         “Dacă «Moşul» s-ar fi arătat unui om cu învăţătură, cum sînteţi voi şi acel om ar fi spus ce spun eu, lumea nu l-ar fi crezut. Că lumea ar fi zis: astea le spune de la el, nu le spune de la Dumnezeu. Dar aşa, «moşul» s-a arătat unui cioban prost şi lumea ştie că ce spun eu, nu spun de la mine, ci de la Dumnezeu. Şi lumea crede” ( “Gândirea”, ianuarie 1936).
        Ce e drept, răspunsul este ingenios şi poate ispiti prin iscusinţa sofisticii, dar nu prin chezăşia adevărului. Căci nici Moise, nici Saul şi nici Ioan Evanghelistul nu au fost nişte “proşti“, ci nişte mari teologi şi învăţaţi, cărora totuşi Dumnezeu le-a făcut atîtea descoperiri de seamă, iar lumea i-a crezut, după cum îi crede şi acum, nu prin impresia desprinsa din persoanele lor, ci prin esenţa dumnezeiasca a descoperirilor pe care le-au avut ei.
        Prin predica ciobanului, prin acea chemare spre pocăinţă, care a îndemnat mulţimile să se lase de cele rele şi să umble în cele bune, mulţi s-au îndreptat, mulţi s-au căit şi în multe suflete s-a trezit credinţa. Iar ziarele din anii trecuţi scriau că “lumea s-a lăsat într-o mare măsură de bătăi şi de omoruri, că s-au împuţinat judecăţile şi că o influenţă moralizatoare se resimte asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului”.
        Răsunau, desigur, în mintea multor pelerini cuvintele ciobanului care îndemna lumea să se lase de hoţii, de bogăţii, de vrăjmăşii… şi vocea lui pătrunzătoare străbătea încă cale lungă în auzul pelerinilor care trecuseră pe la locul cu “buturuga”;
         “Să nu mai aveţi cu nimeni nimic. Fiţi oameni cum se cade, că e bine pentru noi şi pentru toată România. Lăsaţi lucrul omului acolo. Nu mai furaţi de la nimeni nimic; nu mai fura munca altuia şi nu da foc, nu mai face rău. Nu rîdeţi de bătrînii voştri, nu rîde de nimeni, nu mai aruncaţi copii pe la gropi, pe la fîntîni, pe la grîu, pe la porumb, că-i rău de noi, fraţilor; ne canoneşte fără muncă. Să ajutăm pe fraţii noştri, să ţineţi posturile, să ţineţi sărbătorile, să ţineţi şi vitele acasă la sărbători, că-i rău pentru noi şi toată ţara…”
        Aşa răsuna necurmat strigarea ciobanului maglavitean, de pe “amvonul” lui de pămînt din locul arătărilor. Şi multă lume credea şi se întărea în nădejde.
        Ascultînd asemenea îndemnuri frumoase, ele nu pot într-adevăr decît bucura, căci cine nu ar dori să ne îndreptăm cu toţii într-o viaţă nouă, cinstită şi plină de fapte bune ? Dar în această dorinţă ne-am arătat totuşi prea uşuratici, dîndu-ne girul cu prea mare pripă, aşa cum s-a petrecut cu Maglavitul.
        Se va putea întreba oricare: ce este rău în predica lui Petre Lupu şi prin ce greşeşte acest frumos şi chipeş cioban, atît de cinstit, atît de credincios şi atît de rîvnitor ?
        Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar a ne încredinţa că anumite îndemnuri morale nu sînt îndestulătoare pentru a putea înscrie o lucrare în cuprinsul haric al Bisericii noastre Ortodoxe. De fapt, cîţi adventişti şi cîţi baptişti, şi cîţi alţi rătăciţi, aparţinînd atîtor rătăciri religioase, nu cheamă lumea, din capiştele lor, prin cele mai frumoase îndemnuri morale ? Într-adevăr, oare nu ne vorbesc aceştia de cinste, de dragoste, de bună rînduială, de pocăinţă, de rugăciune şi de Dumnezeu ? Iar predicatorii lor nu îşi vestesc cuvîntul cu înflăcărare în atîtea adunări ? Şi nu combat ei beţia, desfrînarea şi pornirile rele ?…
        Dar nu e destul! Căci unele fapte de felul acestora nu pot da singure mîntuirea.
        Pe de altă parte, dacă Petre Lupu ne îndeamnă să ţinem sărbătorile, să ne ducem la biserică, să ne rugăm lui Dumnezeu de sănătate şi să ţinem posturile, faptul acesta poate fi pentru unii atrăgător, fiind îmbrăcat în haină bisericească, şi ar putea să fie un indiciu de încredere în solia lui, după cum tot atît de convingătoare ar putea să fie aceleaşi poveţe cînd sînt date prin diferite cercuri spiritiste. Repede, însă, această chemare este întunecată de alte învăţături şi fapte potrivnice. Cu drept cuvînt, spunea Sfîntul Mucenic Justin filosoful, în scrisoarea lui către Anton Piu, pentru înştiinţarea poporului roman: “Demonii încearcă să zădărnicească lucrarea lui Hristos, imitîndu-I învăţătura şi aşezămintele.”
        Să vedem, prin urmare, care sînt elementele care ne îndreptăţesc să credem că fenomenul de la Maglavit nu se poate integra în Biserica noastră. În scopul acesta, trebuie să considerăm Maglavitul în tot complexul lui, deci nu în mărginirea celor cîteva precepte din predica ciobanului, ci în totalitatea elementelor care îl susţin şi cu care se întreţese, cu toate “minunile” şi cu întreaga “spiritualitate” care se desprinde din ele.
         “Persoana lui Petre Lupu e centrul fenomenelor de la Maglavit – spune dl. Nichifor Crainic -, ea ne interesează deci în rîndul întîi” ( “Sfarmă Piatră”, 10.X.1936).
        Pe acest temei, vom analiza cazul acesta, deosebit de interesant, care a pasionat şi pasionează încă sumedenie de lume.
        Din cele ce urmează, se va putea desprinde un şir de argumente care vin împotriva presupusei teofanii de la Maglavit. Dezvăluirea unor asemenea constatări constituie, fără îndoială, o durere sufletească pentru mulţi din binecredincioşii Bisericii Ortodoxe, care au fost prinşi sufleteşte de “minunile” lui Petre Lupu. Dar adevărul trebuie mărturisit mai presus de orice, fără ocol şi fără şovăială, ca să nu ţinem lumina sub obroc.
        Se va întîmpla, poate, că anumiţi duşmani ai Bisericii noastre pravoslavnice, între care şi sectanţii, se vor bucura – în felul lor – de întorsătura fenomenului de credinţă, care a roit în jurul celor cîteva locuri cu arătări, şi mai cu deosebire în jurul Maglavitului. Şi îşi vor închipui cît de întemeiaţi au fost ei, să nu creadă în asemenea cazuri.
        Mai bine le-ar fi însă acestora să se smerească şi să se tînguiască pentru rătăcirile şi întunecările lor, căci numai prin trufie s-au despărţit ei de adevărul mîntuirii şi s-au rupt de trunchiul Bisericii. Deopotrivă cu nişte crengi rupte dintr-un pom, s-au uscat şi ei de seva dătătoare de viaţă a harului. Să se smerească aceştia şi să nu judece poporul lui Hristos, căci noi dacă am greşit cu ceva, tot în Adevărul Sfintei Biserici Apostolice şi Soborniceşti ne ridicăm, iar dînşii de nu vor voi să-şi părăsească rătăcirile lor, tot în pustiul din afară se vor afla.

        1. Uşurătate şi lipsa de duhovnicie

        După cum se ştie, în ziua de vineri 31 mai 1935, ciobanul Petre Lupu are prima vedenie a “moşului”, la buturugi, în drum spre tîrlă. Apariţia a fost cu totul stranie şi înfricoşată. Ciobanul se sperie. Puţin mai în urmă îşi revine, iar “moşul” îi vorbeşte şi îi dă solia de a merge în lume.
         “După asta, spune Petre Lupu, acel «moş» a dispărut, în nor pătrat, pînă nu l-am văzut. M-am închinat şi am plecat la oi. N-am spus la nimeni nimic. Mi-am zis: Ce vorbă a fost asta ? Ce «moş» a fost ăla ?” (din cartea “Ce am văzut şi ce am auzit la locul minunatei arătări de la Maglavit” – Pr. Dumitru Antal, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1935, pp. 20-21).
        Drept urmare a primei vedenii, ciobanul rămîne buimăcit şi nu ştie ce să creadă. “Moşul” nu i s-a lămurit, nu i s-a identificat şi nu ştie cine e. Trece o săptămînă; el nu vorbeşte cu nimeni despre acest fapt şi nu merge la duhovnic, după cum ar fi fost firesc.
        În a doua vineri şi pe acelaşi loc, vedenia i se arată din nou. Era tot aşa. “De ce nu te-ai dus la lume ?”. “Doamne, iartă că am uitat“. “Să te duci să spui la lume, să-ţi faci datoria cu faptele ce te-am trimis, că te iert”. “M-am închinat şi a dispărut în nor pătrat… Iar mi-am zis: Ce vorbă a fost asta, ce «moş» a fost ăla ?”.
        Aici se întîmplă un fapt curios. Deşi Petre Lupu nu ştia încă la o a doua lui întîlnire cine putea să fie “moşul” din arătarea lui, îi spune totuşi hotărît: “Doamne, iartă că am uitat” (uitase de însărcinarea care i se dăduse…). Deci Petre Lupu se adresează vedeniei ca însuşi lui Dumnezeu şi îi cere iertare. Şi cînd arătarea a dispărut, el se întreabă din nou: “Ce vorbă a fost asta ? Ce «moş» a fost ăla?” (Prof. dr. Antal, op. cit.).
        Dar prin această şovăitoare atitudine, din care rezultă că nu ştia ce să creadă despre “moşul” din vedenie, căruia îi spunea Doamne, prins într-o încercare atît de tulburătoare, Petre Lupu nu se duce nici de astă dată la duhovnic, ca să se mărturisească şi să se lămurească, ci o ţine mai departe în felul lui. Mai este de luat încă în seamă că, întrebînd “moşul” pe cioban pentru ce nu s-a dus la lume cu vorba ce i se dăduse, Petre Lupu răspunde: “Doamne, iartă c-am uitat“. În realitate, prin aceste cuvinte de dezvinovăţire, el a minţit.
        Dovada acestei minciuni ne-o dă chiar Petre Lupu, prin propria lui mărturisire cînd, după prima întîlnire cu “moşul”, povesteşte: “M-am dus la stînă, mirîndu-mă mult de aceea ce mi s-a întîmplat. Cînd am ajuns acolo n-am spus la nimeni nimic pentru ca să nu fiu luat în rîs. Soţiei nu i-am spus nimic din cele ce mi s-au întîmplat“. Iar mai apoi adaugă: “M-am dus la oi şi iar n-am spus la nimeni nimic, căci mi-era ruşine că va rîde lumea de mine” (Propria declaraţie a lui Petre Lupu din cartea “Maglavitul”, Dr. Nicolăescu-Plopşor, pp. 39-40, Tip. “Ramuri”, Craiova).
        După cum se vede, el se ruşinase de a spune la lume ce i se încredinţase, dar nu uitase, după cum căuta să se dezvinovăţească.
        Este de remarcat în cele de faţă deplina analogie care există între comportarea lui Petre Lupu şi aceea a lui Bănică Doleanu din Cassota.
        Şi unuia şi altuia li s-a arătat un “moş”; şi unul şi altul au fost repede captivaţi de vedeniile lor. Amîndurora le lipseşte elementul duhovniciei şi amîndoi au minţit în faţa arătărilor lor.
        În cea de-a treia vineri, vedenia îl îndeamnă cu asprime să-şi împlinească solia, să se ducă “la lume, la popă, la primărie”. El nu se duce nici de astă dată la preot ca să fie luminat ci, sub obsesia acelor vedenii, merge în lume, fără a mai cerceta adevărul, şi împînzeşte tot satul cu “minunile” lui. La preot merge tocmai la urmă, şi fără vreun gînd duhovnicesc, ci numai ca să raporteze “minunea”, după ce faptul se săvîrşise şi după ce vestea se lăţise cu iuţeala fulgerului. Dovada ne-o dă tot Petrache Lupu, cînd spune:
         “După ce am muls oile, am plecat în sat cam pe la orele 10 dimineaţa şi am început a spune toate astea la toţi cîţi îi întîlneam în cale. Am spus şi soţiei, cum şi lui moş G. Mituleţul care, auzind, a mers cu mine şi la părintele Bobin acasă” (Din aceeaşi declaraţie, cartea d-lui dr. Nicolăescu-Plopşor, pp. 42-43).
        Întîmplarea ajunge la cunoştinţa ziarelor şi mulţimea începe să se reverse la Maglavit, mai înainte ca toată această pretinsă descoperire să mai fi avut vreme de a fi fost filtrată de oameni cu răspundere teologică. Iar cînd au sosit şi teologii şi preoţii la locul arătărilor, în acea fascinaţie de impresii ale mulţimilor şi de semne neobişnuite, ei n-au mai avut răgazul de a cerceta “revelaţia” în adîncurile ei, ci au lăsat ca vremea să lămurească totul.
        De aici încolo, nu mai e vorba de “moşul” care i s-a arătat ciobanului, ci de “omul care a vorbit cu Dumnezeu“. Puţină vreme în urmă, după ce lumea s-a stîrnit să meargă la Maglavit şi după ce toate imaginaţiile s-au înflăcărat, iată că într-o zi Petre Lupu mai are nişte vedenii. I se arată “Diavolul”, care vrea să-l piardă (Încercarea de diversiune prin arătarea Diavolului, care apare într-o… altă haină, ca să convingă mai bine despre primele vedenii cu “Dumnezeu”, se regăseşte şi la alţi presupuşi profeţi; cazuri asemănătoare s-au petrecut şi cu Bănică Doleanu din Cassota-Buzău, cu Vasilica Barbu din Tecuci, Cu Ion Popa Gheorghe din Argeş, cu Gheorghe Enică din Vlad-Ţepeş – Ialomiţa şi cu alţii).
        Şi Diavolul îi spune: “De ce m-ai făcut pe mine şi-a rămas lume puţină rea ?”. Apoi urmează un dialog cu tîlc: Petre Lupu răspunde: “Nu eu, «moşul»”. “Care e ăla «moşul» ?”. “Cînd a auzit, s-a acoperit un nor cu 11 inşi şi o femeie”. Şi “moşul” i-a vorbit: “Tu ştii că era să te omoare Diavolul ?”. Şi-a dat cu un guguloi mare şi a omorît pe Diavol. “Cînd a dat cu el, n-a mai rămas nimic”. Apoi i se spune: “De ce tot zici că eu sînt «moşul» ? Ia seama ca eu am fost Dumnezeu care m-am lăsat la tine pe pămînt ( “Maglavitul”, Dr. Nicolăescu-Plopşor, Ramuri, Craiova, p. 127).
        Aceeaşi relatare o dă şi părintele Ouatu, în cartea Sfinţiei Sale “Maglavitul” (Tipografia Oastei Domnului – Sibiu, p. 59).
        Şi astfel, prin aceste vedenii contrastante, diavolul caută a întări credinţa că “moşul” de la Maglavit ar fi fost Dumnezeu. Dar aici mai apare un element curios; este afirmarea vedeniei, cu pretenţie de divinitate, care spune: “Eu am fost Dumnezeu care m-am lăsat la tine pe pămînt”. Pe cită vreme, Domnul i Se descoperă Sfîntului Ioan Evanghelistul cu cuvintele:
         “Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apocalipsa 1, 8). Căci Dumnezeu nu este numai în trecut, dar este deopotrivă şi în prezent şi în veşnicie.
        Din toate cele relatate se constata ca Petre Lupu crede totul, primeşte totul şi îndeplineşte orice i s-a poruncit de acea vedenie, fără să ştie că şi Necuratul ni se poate înfăţişa în chipul “moşului”, al Mîntuitorului, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor, cu gînduri viclene şi ispititoare, ca să ne piardă.

petrache-lupu-3.jpg

        2. Anticlericalism şi anticanonicitate

        În duminica Rusaliilor din anul 1935, adică a doua zi după ce se stîrnise lumea cu “minunile”, Petrache Lupu se afla în biserica comunei Maglavit. După ce preotul vorbise poporului, ciobanul a avut aceeaşi vedenie a “moşului” chiar în Altar (După cum se ştie, diavolul se poate furişa chiar şi pînă în Altar, dar numai în Sfîntul Potir nu poate intra). Privindu-l, “moşul” îi face “un semn din cap”, chemîndu-l să intre în Altar. Şi Petre Lupu, fără să mai şovăiască, a intrat în Sfînta Sfintelor, chiar pe uşile împărăteşti.
         “Ce cauţi în Altar, zice popa la mine, nu e voie“.
         “N-am nevoie de tine. Pe mine moşul m-a chemat ( “Maglavitul”, Pr. V. I. Ouatu, p. 57)”.
        O relatare asemănătoare este redată şi în cartea “Ce am văzut la Maglavit” (Pr. D. Antal, p. 23), precum şi în celelalte broşuri care tratează acelaşi subiect. Din această împrejurare trebuie reţinută puterea arătării care a putut lucra asupra lui Petrache Lupu, ispitindu-l a intra în Sfîntul Altar şi răzvrătindu-l împotriva preotului. Căci era vorba de un slujitor al Domnului, îmbrăcat în odăjdii, în plină lucrare a slujbei Sfintei Liturghii şi aflat în faţa Sfîntului Jertfelnic; iar cuvîntul lui de oprire a fost atunci ca o poruncă dumnezeiască. Deci cum ar putea Dumnezeu să-şi răstoarne Aşezămîntul Lui Apostolic, provocînd o stare de destrămare înlăuntrul obştei creştine ? Cum ar putea El, prin mijlocirea unor cauze lăturalnice, să ceară unui credincios un lucru neîngăduit de Biserică, pe care ştie bine că slujitorul Lui este dator să-l oprească ?
        Acest simplu fapt, şi încă ar fi de ajuns să ne pună pe gînduri. În primul rînd, este vorba de călcarea unui canon ecumenic, Canonul 69 al Sinodului Trulan, în care se precizează: “Nu se cuvine nimănui dintre mireni sa intre în Sfîntul Altar” . În al doilea rînd, cînd preotul se împotriveşte ca Petre Lupu să intre în Altar, acesta trece totuşi peste preot, cu cuvintele: “N-am nevoie de tine…“. Este oare această atitudine duhovnicească ? Dar… “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor” (I Corinteni 14, 33). Pe de altă parte, ascultarea şi smerenia sînt cele două virtuţi de temelie, necesare oricărui început de viaţă creştină.
        În schimb, voind într-o zi o fată din popor să se urce pe “amvonul” de pămînt al lui Petrache Lupu, acesta “cu glas aspru i-a spus: «Nu te sui, că ai păcătuit mult»” (din relatările asupra Maglavitului – P. C. Pr. D. Antal, 1935, p. 10). Aşadar, Petre Lupu socotea un păcat mare ca cineva să se ridice pe movila lui de pămînt, unde numai el se suia şi nu i se părea păcat să intre în Sfînta Sfintelor, în timpul Sfintei Liturghii, cu atît mai mult, cînd slujitorul lui Dumnezeu, care este chipul văzut al Mîntuitorului, l-a oprit cu tot dinadinsul.
        Sub un raport mai larg, Petre Lupu s-a arătat anticlerical şi prin defăimarea în public a diferiţi preoţi şi prelaţi.
        Dar bîrfirea în public a unui preot, chiar cu dreptate, este un păcat atît de mare, încît Canonul 56 Apostolic prevede să se afurisească chiar şi clericul care ar îndrăzni să defaime pe un preot sau diacon. Preoţilor, pînă şi îngerii le dau toată cinstirea, pentru că ei săvîrşesc Sfînta Jertfă a Domnului, aşa încît, într-o cît mai mare măsură, noi avem datoria să-i cinstim. Cît despre păcatele unor slujitori care nu înţeleg să se menţină cu adevărat la înălţimea sacerdoţiului, fiecare îşi va da socoteala în faţa Scaunului de Judecată. Iar Judecătorul este unul singur. El este drept şi nemitarnic şi îi va osîndi cu înfricoşare pe toţi aceia care au ştiut Legea şi nu au împlinit-o.

        3. Atitudinea faţă de Ortodoxie. Ideea de Dumnezeu

        Principiul de căpetenie al dogmei Bisericii noastre Ortodoxe, singura Biserică creştină dreptmăritoare, îşi află temelia pe înţelegerea Sfintei Treimi, aşa cum s-a statornicit în Crezul de la Niceea. Înţelegerea dumnezeirii în Treime este punctul de plecare al mărturisirii ortodoxe, chiar pentru cel mai simplu şi redus credincios; iar în afara Sfintei Treimi şi în afara acestei mărturisiri, nu se poate concepe dumnezeirea. Din toate predicile lui Petrache Lupu a lipsit însă întotdeauna înţelegerea şi mărturisirea Sfintei Treimi. El nu vorbeşte decît de un “moş“, de un “moş” abstract şi vag, care ar închipui un Dumnezeu singular şi neipostatic.
        Din toată trăirea spirituală a lui Petrache Lupu lipseşte concepţia Mîntuitorului. El nu pomeneşte de Hristos, ci numai de “moşul“. Răscumpărătorul păcatelor noastre lipseşte din cuvîntul lui. Semnele, “minunile” şi vindecările pe care le face, nu le împlineşte în numele lui Hristos, cum s-ar cuveni. Iar dacă uneori pomeneşte de Dumnezeu, această invocare nu-l situează cu nimic în plămada Bisericii noastre Ortodoxe, deoarece ideea de Dumnezeu este vagă şi o putem întîlni la orice eretic, la orice sectant şi la orice mozaic sau mahomedan.

        4. Ideea de mîntuire

        Totodată, din toate manifestările lui Petrache Lupu, din toate “descoperirile” şi îndemnurile lui, lipseşte ideea de mîntuire. El nu are sensul spiritualităţii şi al veşniciei. Este preocupat de cele pamînteşti, şi nu de cele cereşti. Cuvîntul soliei lui îndeamnă: “Să ne ducem la biserică să ne rugăm lui Dumnezeu de sănătate“. După cum sa văzut la punctul 4 al capitolului IX, rugăciunile lui Petrache Lupu sînt lipsite de spiritualitate; el nu caută mîntuirea şi nu se preocupă de moştenirea cerurilor. Rugăciunea lui tipică, singura rugăciune pe care o spune, este de ordin pămîntesc. “Să dea Dumnezeu sănătate. Vezi, Doamne, cum se roagă. Uite, Doamne, cum te mai roagă. Te rog şi eu, Doamne. Dă-le vedere. Dă-le picioare. Dă-le putere. Dă-le să audă. Ia de pe ei boala grea şi nu-i mai canoni, Doamne, şi ajută-le pentru vorba care m-ai trimis în ţară, te rog şi eu, dă-le sănătate şi nu-i mai canoni. Să dea Dumnezeu sănătate” ( “Magla vitul”, Pr. Ouatu, p. 62). Apoi, Petre Lupu spune: “E rău de noi, fraţilor, dacă nu ne pocăim cu vorba pe care m-a trimis pe mine «moşul», n-ai cu ce ţine nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc, nici pasăre, nici nimic”. “Dacă ne pocăim ne dă sănătate, ne dă grîu, ne dă porumb…” (Op. cit. p. 54 şi 58).
        Sau: “Dacă ne pocăim, România are muncă, Dumnezeu dă de toate, e belşug şi trăieşte bine toată ţara” (p. 60).
        Iată, prin urmare, cum tot miezul soliei lui Petrache Lupu este de ordin pămîntesc. Iar faptul acesta
este un indiciu cît se poate de suspect pentru cine pretinde că se află pe linia profeţilor. Spune Domnul ucenicilor Săi: “Nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa voastră, gîndindu-vă ce veţi mînca, nici cu privire la trupul vostru, gîndindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca”. “Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Luca 12, 22 şi 31).
        Spre a medita mai bine asupra contrastului care există între duhul Maglavitului şi spiritualitatea adevărată a creştinismului, socotesc potrivit a reda o parte din minunata rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos din Acatistul Sfintei Cruci:
        …”O, răstignitul meu Hristoase, cîte ai pătimit pentru noi, cîte rane, cîte scuipări, cîte batjocuri şi necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca să ne dai pildă de adevărată răbdare. De aceea, cum pot eu să fug de Cruce, văzînd pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea ? Cum să-mi pară grele chinurile văzînd pe Stăpînul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste ? Ruşine îmi este cu adevărat de mă voi întrista de relele ce-mi pricinuiesc oamenii sau ispitele ce-mi aduc diavolii, trupul şi gîndul meu cel rău, sau pentru sărăcia şi boalele ce-mi vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele mele, deoarece acestea toate le trimite pentru ca să mă apropii mai mult de El. Pentru ca să-L măresc şi să mă pedepsesc în această viaţă pentru binele meu, pentru ca să mă hodinesc cu mai multă mărire întru Împărăţia Lui cea veşnică. Şi de vreme ce este aşa, înmulţeşte-mi, Doamne, ostenelile, ispitele şi durerile, dar să-mi înmulţeşti împreună şi să-mi prisoseşti răbdarea şi puterea, ca să pot răbda toate cîte mi s-ar întîmpla”.
        Pentru mîntuirea noastră Însuşi Mîntuitorul ne porunceşte să ne luăm Crucea, dacă voim cu adevărat să-I urmăm Lui.
        Totodată, este de observat că Petrache Lupu se roagă lui Dumnezeu şi într-un alt sens, cu totul curios. El spune, fără şovăire: “Ia uite, Doamne, cum te mai roagă credincioşii mei, iartă-i, Doamne, că sînt nevinovaţi“. Ce poate oare să însemne această mărturisire care se face despre nevinovăţia noastră cînd ştim bine că toţi sîntem păcătoşi şi că numai Hristos, împreună cu Sfînta Sa Maică, au fost fără păcate ?
        Dar explicaţia acestui fapt se află mai degrabă într-o ispită de trufie, pe care Satana caută să o infiltreze pe nesimţite în oameni, prin mijlocirea unor asemenea manifestări. Cu privire la răsplata dumnezeiască a faptelor noastre bune sau rele, ciobanul de la Maglavit este stăpînit de aceeaşi concepţie pămîntească care gravitează în jurul roadelor cîmpului şi a sănătăţii trupeşti. După vorba pe care a primit-o de la “moşul”, Petrache Lupu spune între altele: “Să nu mai aruncaţi copii pe la gropi, pe la fîntîni, pe la grîu, pe la porumb, că-i rău de noi, fraţilor. Ne canoneşte fără munca” ( “Maglavitul”, Pr. V. I. Ouatu, p. 59).
        Lepădarea de prunci este o ucidere. Canonul 91 al Sfîntului Sinod Trulan hotărăşte: “Cei ce dau doctorii care provoacă avortul, precum şi cele ce primesc otrăvuri omorîtoare de prunci, se supun pedepsei ucigaşului“. Este vorba deci de un păcat de moarte, prin care ne putem pierde sufletul. Pentru urîciunea înfricoşată a uciderii de prunci, pe care nici jivinele sălbatice nu o fac cu puii lor, Sfîntul Vasile cel Mare a statornicit ca vinovaţii acestui păcat, care se pocăiesc, să rămînă zece ani neîmpărtăşiţi, deci despărţiţi de Hristos. În faţa acestui prăpăd duhovnicesc, care ne poate prăvăli în focul cel veşnic, vestitorul de la Maglavit anunţă numai “canonirea fără muncă”, adică lipsa de roade şi de bucate. Viziunea mîntuirii îi lipseşte, iar spiritualitatea lui este coborîtă la un nivel biologic.

petrache-lupu.jpg
Petrache Lupu

        5. Substituirea Sfintelor Taine

        După cum s-a văzut în primele capitole, Petrache Lupu, ca şi ceilalţi vizionari asemănători, prezintă o falsă concepţie despre iertarea păcatelor. Din toate manifestările lui lipseşte înţelegerea necesităţii Sfintelor Taine, şi mai cu seamă a spovedaniei şi a împărtăşaniei. Cu privire la putinţa iertării păcatelor, el îşi închipuie că e destul să ne pocăim la Cruce sau la buturugă, spre a ne curaţi de tina sufletului nostru. El însuşi porunceşte: “Mergeţi, măi fraţilor, la buturugă, mergeţi la Cruce, staţi acolo şi vă rugaţi să vă ierte Dumnezeu păcatele” ( “Maglavitul”, Pr. Ouatu, p. 26).
        Aici apare însă şi o altă mare rătăcire, în legătură cu buturuga şi cu sălciile “minunate”, atît de bine cunoscute tuturor pelerinilor.
        Din cartea “Ce am văzut şi ce am auzit la Maglavit” (Pr. D. Antal, 1935, pp. 8-9), desprindem: “…Ceva mai încolo dăm de plopul din a cărui creangă uscată izvorăşte apă în chip minunat”. “Ciobanul Petre Lupu spune că aici s-au oprit să-şi lege cureaua la opinci, cînd i s-a arătat a treia oara «moşul». Fiecare credincios ţine mîna să-i picure măcar trei picături. Privind mîinile ce stăteau întinse ca după o mană cerească, am observat că picăturile se îndesesc sau se răresc după mîna care stă întinsă”.
        Asemănător relatează despre acele “plute” şi dl. ing. George G. Dobrescu din Bucureşti, în cartea părintelui Ouatu: “Toţi se roagă lui Dumnezeu să le sloboade cîteva picături, ce sînt bune pentru orice durere şi suferinţă. Vine la rînd un bărbat. Îşi întinde sticla, dar picătura întîrzie, nu vine deloc, şi omul pleacă gînditor… Urmează o femeie. Dar nici ea nu primeşte nici o picătură. Învinsă, pleacă cu privirea în pămînt. Şi aşa urmează zi şi noapte. Unii iau cîteva picături, alţii nimic. Zeci şi sute de mii de suflete se perindă pe sub plută pentru picătura făcătoare de minuni. Un surd se pleacă pentru a primi picătura drept în ureche. Şi îndată murmură: încep să aud. Doamne, aud. Un orb se spală pe ochi cu această picătură şi vederea îi revine. Lucruri care te uimesc şi te înfricoşează”.
        Iată cum vorbeşte despre aceste “sălcii plîngătoare” şi răposatul părinte V. I. Ouatu în cartea sa “Maglavitul”: “Sînt nişte copaci din a căror ramuri uscate pică apă tămăduitoare. Creştini mulţi, grupaţi în jurul lor, aşteaptă să le picure în sticle, în ochi, în urechi sau pe cîte o rană, cîteva picături din această apă binecuvîntată”. “Pe aceste locuri, poporul îşi mărturiseşte cu îndrăzneală păcatul şi lăcrimînd aşteaptă iertare. Aceste sălcii plîngătoare au auzit multe inimi suspinînd şi multe suflete oftînd din greu. În faţa lor, poporul s-a mărturisit deschis. Sînt cazuri unde s-a aşteptat ore întregi şi n-a curs nici măcar o singură picătură, în timp ce la alţii au curs ca la comandă, repede şi frumos, zeci de picături”. Tot astfel, ni se precizează şi în cartea “Despre arătarea dumnezeiască de la Maglavit” de I. Constantinescu, epitropul Aşezămîntului “Madona Dudu” (Tip. Victoria, Craiova, pp. 3940):
         “Am văzut cu mirare că dintr-o cracă uscată ca un ciot care părea o mînă de om avînd lipsă laba, picura ca şi o lacrimă din ochiul omului, picături de apă limpede ca şi cristalul”. “Am privit o vreme şi am văzut cu mirare cum unora le picura în palmă mai repede, pe cînd altora mai încet şi chiar cu greutate”. “Îţi dădea impresia că picătura sfîntă cîntăreşte mai întîi de meriţi sau nu să te împărtăşeşti de puterea ei miraculoasă!“.
        Relatări asemănătoare ni se dau şi în cartea “Petrache Lupu, ciobanul din Maglavit” de Caterina Cerkez (Editura Casei Şcoalelor pp. 18-19), precum şi în celelalte cărţi asupra “Minunilor de la Maglavit”[1].
        Iată deci ce fel de nemaipomenite sminteli ! A ajuns lumea cu zecile şi sutele de mii să-şi mărturisească păcatele în faţa unor copaci şi să primească iertarea de la Dumnezeu în baza unor superstiţii. Prin urmare, şi pe alte căi decît aceea a preoţilor se poate dobîndi dezlegarea de păcate !…
        La acele sălcii, de ani de zile şi pînă acum, s-au îmbulzit toţi pelerinii care au venit la Maglavit ca să-şi afle tămăduirea şi iertarea de păcate; dar ciobanul Petrache Lupu nu numai ca nu a împiedicat aceasta credinţa, dar chiar a luat în nume de bine aceste manifestări şi le-a privit cu bunăvoinţă, ceea ce a încurajat şi mai mult lumea sa practice asemenea ciudate deprinderi.
        O dovadă în plus că această rătăcire a pătruns în masele populare este şi “Colindul popular al Maglavitului” publicat în ziarul “Universul” din 1 ianuarie 1940, care glăsuieşte astfel:
Colo, colo-n răsărit,
Colo-n şesul înflorit,
Pe rîtul lui Maglavit,
Ciobănaş cu oi trecea,
Şi din fluieraş doinea.
Dumnezeu i s-arăta
Şi-n lume că-l trimitea,
Tuturor ca să vestească,
De rău să se pocăiască,
Cerul să nu-i potopească.
Şi lumea se înturna,
Pe Dumnezeu cuvînta.
Dumnezeu iertare da.
Dintr-o ciotură uscată,
Apă bună şi curată,
De greşale iertătoare,
De dureri alintătoare.

………………………………
        Cît despre toţi credincioşii care au aşteptat iertarea de păcate de la acele cioturi, ei s-au întors de bună seamă la casele lor cu toate păcatele cu care veniseră, atîta vreme cît nu s-au mărturisit la duhovnic.
        În legătură cu vindecările petrecute la “plutele minunate”, s-au putut găsi destule explicaţii în precedentele capitole, asupra fenomenului care le caracterizează; la acestea se mai poate adăuga încă un caz revelator: În veacul al XVIII-lea, baronul de Reichenbach, unul din începătorii aplicaţiilor de “magnetism animal”, a magnetizat un copac, care a căpătat însuşiri tămăduitoare. Cu puţin în urmă, s-au putut constata cîteva vindecări neobişnuite prin simpla atingere a bolnavilor de trunchiul copacului. De bună seamă că ne aflăm şi aici în prezenţa unor fenomene care nu au nimic de-a face cu lucrarea Duhului Sfînt (despre asemenea cazuri putem afla relaţii în orice tratat de magnetism animal).

        6. Binecuvîntârile

        Încă din primele zile ale fenomenului maglavitean, şi în chip neîntrerupt, ciobanul cu arătările a “binecuvîntat” pe toţi pelerinii care i s-au perindat pe dinainte. Mireni, preoţi de mir şi monahi, erau binecuvîntaţi deopotrivă de acest profet, care îşi punea mîinile pe capul tuturor. Şi lumea se îmbulzea prin mulţime, dintr-o pornire de bună credinţă, dar uşuratecă, ca să primească acele “blagosloviri”…
        În gîndul că omul acesta deosebit ar fi fost într-adevăr un trimis al lui Dumnezeu, fiecare voia să se apropie de “sfinţenia” lui, ca să se simtă mai întărit sufleteşte.
         “L-am văzut a doua zi, povesteşte P. C. Pr. D. Roman în cartea sa “La Maglavit”, p. 10, punînd mîna pe capul celor îngenuncheaţi pe două rînduri, în faţa casei, l-am văzut atins şi sărutat de toată lumea ca pe nişte moaşte”…
        De fapt, sensul acestor “binecuvîntări” nu este întemeiat pe nimic, şi tocmai de aceea dovedeşte o abatere în plus, care se adaugă la toată rătăcirea Maglavitului. Nimeni nu poate avea putere sfinţitoare decît preoţii Bisericii, prin harul lui Dumnezeu, care se revarsă peste ei din ziua hirotonirii lor. Prin punerea mîinilor arhiereşti, începînd de la Apostoli şi pînă azi, se păstrează fară întrerupere legătura puterii sfinţitoare a tainei preoţiei. Iar mireanul, oricine ar fi el, deci chiar un cuvios cu viaţă de sfînt, sau un profet, sau un prooroc, nu poate să intre în domeniul sacerdotal decît prin hirotonie. Lipsindu-i această taină sfîntă, el este acela care trebuie să primească binecuvîntârile, şi nu poate nicidecum el să le dea. Temeiul acestei susţineri este împuternicit de toată Legea lui Dumnezeu, care nu vine să tulbure şi să strice rînduielile Aşezămintelor Sale sacramentale, ci să le întărească.
         “Sînt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sînt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sînt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu” (I Corinteni 12, 4-6).
        Puterea sfinţitoare aparţine preoţimii, nu numai din perioada Noului Testament, ci şi aceluia din vremea Vechiului Testament. Funcţiunile leviţilor nu puteau fi îndeplinite de către profeţii Vechiului Testament şi de către nimeni altcineva, decît numai de către leviţi. Şi chiar în perioada patriarhilor, binecuvîntârile pe care le-au dat aceştia îşi găsesc originea în actul sfinţitor al lui Melhisedec, care întemeiază “Preoţia în veac” şi care “a binecuvîntat pe cel ce avea făgăduinţele” (Evrei 7). Cît despre binecuvîntârile capilor de familie, acestea aveau caracter restrîns în vechiul Israel, şi nu se dădeau decît acelora din propria lor casă.
        Pe ce temei îşi însuşeşte, prin urmare, Petrache Lupu puterea sfinţitoare de a binecuvînta lumea, şi chiar pe slujitorii Domnului, prin punerea mîinilor, el care nu este preot ?
        În aceeaşi măsură, ciobanul de la Maglavit “binecuvîntează” şi diferite icoane, cruci sau cărţi de rugăciuni, care i se aduc de către pelerini spre… “sfinţire”; iar dintre aceste icoane, unele nu sînt ortodoxe, ci poartă “sfinţi” nerecunoscuţi de Biserica noastră.

        7. Talismanele

        Ca o urmare a celor de mai sus, Petre Lupu a întărit, de la început, credinţa în talismane. Cum poporul este înclinat în mare parte spre superstiţie, această ispită poate lua forme foarte accentuate dacă este încurajată. Aşa se întîmplă şi cu ciobanul de la Maglavit. În felurite împrejurări, pelerinii superstiţioşi îi dau în păstrare, pentru puţină vreme, diferite obiecte: cîte un ceasornic, un portmoneu, un carnet, un bilet de loterie, sau chiar o batistă, ca să le poarte asupra lui, sau ca să doarmă pe ele şi astfel, atinse acele obiecte de “sfinţenia” lui, să poată deveni “aducătoare de noroc”… Este de luat în seamă faptul că Petrache Lupu admite fără rezerve asemenea deprinderi. Despre aceste cazuri, sînt diferiţi creştini cu frica lui Dumnezeu care mărturisesc cele văzute, între care şi semnatarul celor de faţă.
        Dacă pot fi – din păcate – creştini atît de superstiţioşi, care s-au lăsat subjugaţi de această ispită, surprinzător apare însă faptul că un “trimis al lui Dumnezeu”, prin care se presupune că vorbeşte Duhul Sfînt, se poate învoi la o asemenea urîciune.
        Dar Petre Lupu, care şi-a dovedit înclinaţia de a sprijini superstiţia talismanelor, îşi arată multă precădere şi pentru jocul de noroc. În scrierea “Minunile de la Maglavit – Pămîntul Mîntuirii” (Editura Ţicu Eşanu Bucureşti, p. 16), autorul C. Ştefan aduce această mărturisire: “Un vizitator al Maglavitului i-a adus lui Petrache Lupu, în semn de sinceră dragoste frăţească, un loz de la loteria de stat, care poartă numărul 52.859. Daca voi cîştiga (a zis Petrache), banii din cîştig îi voi da pentru ridicarea unei mînăstiri aici în sat[2]. Dar el n-a cîştigat !
        În schimb, canonul al 50-lea al Sinodului Ecumenic Trulan hotărăşte:
         “Nimeni, fie dintre laici, fie dintre clerici, să nu mai practice jocurile de noroc. Daca cineva s-ar dovedi fâcînd aceasta, dacă este cleric să se caterisească, dacă este laic să se afurisească“.
        Dealtfel, Domnul spune:
         “Cu multă trudă să-ţi cîştigi hrana” sau “În sudoarea feţii tale să-ţi cîştigi pîinea” (Geneza 3, 17-19).
Deci ce fel de duh însufleţeşte pe Petre Lupu ca să primească de bunăvoie ispita unui joc de noroc pentru a destina apoi acel cîştig, blestemat de Biserică, ca temelie a unei biserici ?…
        Cu drept cuvînt spune Sfîntul Ioan Damaschin: Binele nu este bine cînd trăieşte în prietenie cu răul“( “Dogmatica”, p. 301, Ed. Librăria Teologică, Bucureşti).

        [1]Arătarea de la Maglavit în lumina Teologiei” , de Econ.dr. I.C. Beldie, Arta Grafică, Galaţi, 1939; “La Maglavit” de Pr. D. Roman, Unirea, Ploiesti; “Ecoul Maglavitului” de Pr. P. Georgescu, Tip. F.Darurilor, Bucureşti etc.[sus]

        [2] Cunoscută este în această privinţă şi fotografia ciobanului de la Maglavit, alături de un agent al colecturei “Băncii Române de Comerţ”, în care ciobanul ţine demonstrativ, într-o mîna întinsă, un bilet de loterie. Reprodusă în multe exemplare, această fotografie, a ajuns repede în mijlocul vitrinelor amintitei coleturi, slujind astfel de reclamă firmei.[sus]

continuare – Cazul Petrache Lupu – Maglavit(II)


Mihail Urzică, “Minuni şi false minuni” – Editura Anastasia, 1993
Mihail Urzică, “Minuni şi false minuni” – Editura Ileana, 2004

petrache-lupu-2.jpg
Petrache Lupu

Comments are closed.