Hristos a Înviat

Invierea Domnului

Sfântul Roman Melodul, “Imnul Învierii Domnului”

Proimion I

De te-ai şi pogorât la moarte, Cela ce eşti fără de moarte,
Şi puterea Iadului o ai surpat,
Şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule,
Femeilor mironosiţe zicându-le: Bucuraţi-vă !
Şi apostolilor pace dăruindu-le
Şi celor căzuţi Învierea.

Proimion II

Femeile mironosiţe, venind la groapa Ta
Şi neaflând Preacurat trupul Tău,
Cu lacrimi de milostivire au zis:
“Furat-au oare pe cel furat de vindecare de femeia cea cu scurgerea de sânge?
Sau a înviat Cel ce mai înainte de patimi Şi-a vestit Învierea?”
Adevărat Hristos a înviat!
Celor căzuţi dăruind Înviere.


Sf. Roman Melodul
Sfântul Roman Melodul

1. Către cel ce mai înainte de soare, soare apunând în mormânt s-a arătat.
De dimineaţă femeile mironosiţe au alergat la mormânt,
Căutându-L ca lumina zilei şi unele către altele strigau:
O, prietene, veniţi, să ungem cu miruri
Trupul cel de viaţă făcător
Şi care acum s-a îngropat,
Trupul care a înviat pe Adam cel căzut
Şi care acum S-a întins în mormânt.
Să mergem, să alergăm precum magii,
Să ne închinăm şi să-I ducem miruri în dar
Celui înfăşat nu în scutece, ci în giulgiuri.
Să plângem şi să strigăm: O, Stăpâne, ridică-Te,
Şi celor căzuţi dăruieşte-le Învierea.

2. Pe când femeile cele de Dumnezeu purtătoare acestea-şi grăiau,
Au înţeles şi altceva mai plin de înţelepciune
Şi au grăit între ele zicând: Femeilor, pentru ce vă înşelaţi?
Căci cu adevărat Domnul este închis în mormânt.
Dar oare până-acum a putut fi ţinut Cela ce ţine cu suflarea-I pe cele însufleţite ?
Încă şi mort ar zăcea în mormânt ?
De necrezut şi nebunesc cuvânt!
Pentru aceea, înţelegeţi şi aşa să facem:
Să plece Maria şi să vadă groapa şi celor ce va zice, noi vom da încredinţare
Căci poate înviază, precum a zis mai înainte,
Cel fără de moarte,
Celor căzuţi dăruind Înviere.

3. Cu acest, gând înţelepţitele femei astfel îndreptându-se
Au trimis înainte, pe cât cred, pe Maria Magdalena
La mormânt, cum spune Teologul.
Era întuneric, dar pe aceea o lumina dorul;
Şi-ndată ce zări stânca prăvălită de la intrarea în mormânt,
Întorcându-se-n grabă, a zis:
“Ucenicilor vestiţi ce am văzut
Şi nu mă tăinuiţi, de aveţi minte:
Piatra nicidecum nu mai acoperă mormântul.
Oare nu cumva a fost luat Domnul meu?
Căci paznicii nu s-au arătat, ci toţi au fugit.
Oare nu a înviat
Cel Ce dăruieşte celor căzuţi Învierea?”

4. Când au auzit acestea Chefa şi fiul lui Zevedeu
Au alergat deîndată pe întrecute,
Dar mai înaintea lui Petru a fost aflat Ioan.
Şi ajungând primul, nu a intrat totuşi în mormânt,
Ci a rămas să aştepte pe corifeu,
Pentru ca mielul să urmeze îndată după păstor, precum cu-adevărat se şi cuvine.
Căci lui Petru i s-a spus: “Petre, mă iubeşti? paşte mieluşeii Mei de voieşti”
Lui Petru i s-a zis: “Fericite Simone, ţie îţi voi da cheile Împărăţiei”
Şi tot lui Petru mai înainte sub călcâie i-a supus valurile pe care umbla
Cel ce dăruieşte celor căzuţi Învierea.

5. Dar precum am zis puţin mai înainte, Petru şi Ioan
Au ajuns la mormânt, la spusele Mariei
Şi au intrat înlăuntru, dar pe Domnul nu L-au aflat.
Când pentru aceasta cutremurându-se sfinţii au zis:
“Pentru ce nu ni S-a arătat nouă?
Oare n-a socotit prea multă îndrăznirea noastră?
Căci mult am cutezat.
Poate afară trebuia să fi rămas
Şi de afară să fi privit la cele din mormânt.
Căci acest mormânt nu mai este ca un mormânt oarecare,
Ci cu adevărat e tronul lui Dumnezeu
Căci în el a fost şi S-a sălăşluit precum a binevoit
Cela ce dăruieşte celor căzuţi Înviere.”

6. “Aşadar îndrăzneala noastră s-a întors în cutezanţă
Sau mai degrabă îndrăzneala s-a socotit mândrie
Şi de aceea poate nu ni S-a arătat, ca unor nevrednici”
Pe când acestea grăiau înţelepţii prieteni ai Ziditorului,
A zis Maria care-i urma
“Preoţi ai Domnului şi cu adevărat fierbinţi iubitori de Dumnezeu,
Nu socotiţi aşa,
Ci stăruiţi, să nu vă scadă râvna
Căci ceea ce s-a petrecut era din iconomia Lui
Ca femeile cele ce-ntâi au căzut
Şi-ntâi să-L vadă Înviat,
Căci a voit ca nouă-ntâi care ne tânguiam
Să dăruiască «bucuraţi-vă»
Cel ce dăruieşte celor căzuţi Învierea”.

7. De-ndată ce-astfel pe sine se încredinţă Maria,
Rămase în mormânt după ce sfinţii plecară.
Căci încă i se părea că trupu-I fusese ridicat.
Şi de aceea striga nu prin cuvinte, ci cu lacrimi:
Vai mie, Iisuse al Meu, unde Te-au pus?
Şi cum ai răbdat să fii purtat de mâini prihănite,
Cela ce eşti fără prihană?
Sfânt, Sfânt, Sfânt strigă
Serafimi cu şase aripi şi heruvimi cu ochi mulţi
Şi umerii lor cu greu Te poartă.
Cum oare acum rătăcite mâini Te ridicară?
Înainte-mergătorul, botezându-Te, îndărăt şi-a tras mâna
Şi a strigat: Tu mă botează pe mine,
Care celor căzuţi dăruieşti Învierea.

8. Iată, de trei zile stai în mormânt, Cel ce pe toate le înnoieşti.
Cel ce ai înviat pe Lazăr de patru zile mort.
Şi pe cel înfăşurat în giulgiuri l-ai arătat alergând,
Acum Însuţi eşti întins în mormânt
Şi cât aş vrea să ştiu unde Te-au îngropat,
Pentru ca, precum desfrânata, cu lacrimi să ud
Nu numai picioarele, ci întreg trupul Tău şi mormântul,
Zicând: Stăpâne, precum pe fiul văduvei înviat-ai, înviază şi Tu,
Cum pe fiica lui Iair la viaţă-ai întors.
Pentru ce încă mai zăboveşti în mormânt?
Înviază, arată-Te, fă-Te văzut celor ce Te caută pe Tine,
Celor căzuţi dăruind Înviere.

9.Pe cea biruită de lacrimi şi răpusă de dor
Văzându-o Cela ce vede toate, pe Maria Magdalena,
S-a milostivit şi S-a arătat zicând copilei:
“Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi în mormânt?”
Apoi Maria, întorcându-se către El, a zis:
“Plâng fiindcă L-au luat pe Domnul din mormânt
Şi nu ştiu unde L-au pus.
Dar fără-ndoială a ta-i această faptă.
Căci, dacă nu mă-nşeală ochii, tu eşti grădinarul
Aşadar, dacă tu ai luat trupul, spune-mi
Şi eu Îl voi lua pe Mântuitorul meu.
El este Domnul şi Învăţătorul meu,
Cela ce dăruieşte celor căzuţi Înviere.

10. Cela ce inimile cercetează şi pătrunde rărunchii
Ştiind că glasul Lui Maria îl cunoaşte,
Ca un păstor, pe nume strigă mioara cea rămasă-n urmă,
Zicând: “Maria!” Iar ea, de-ndată cunoscându-L, spuse:
“De bună seamă, Păstorul meu cel bun mă cheamă,
Ca să mă numere cu celelalte nouăzeci şi nouă,
Căci văd în spatele Celui ce mă strigă
Trupuri de sfinţi şi cete de îngeri.
Pentru aceea, nici nu zic: Cine eşti Cel ce mă chemi pe nume?
Căci limpede am cunoscut Cine este Cel ce mă strigă:
-Rabuni!-, El Însuşi este cum am zis mai Înainte, Domnul meu,
Cel ce dăruieşte celor căzuţi Învierea.

11. De fierbinţeala dorului şi dragoste-arzătoare
Copila fiind cuprinsă, vru cu mâna-a cuprinde pe Cel ce-n chip necircumscris
Cuprinde toată făptura.
Îndată Ziditorul, nu ca să-i mustre râvna, ci la cele dumnezeieşti ridicând-o,
A zis: “Nu Mă-atinge, sau poate doar un muritor mă socoteşti?
Dumnezeu sunt, nu Mă-atinge!
O, cuvioasă, deschide ochiul tău spre cer,
Şi cugetă la cele mai presus de ceruri:
Acolo caută-Mă! Căci voi urca la Tatăl Meu de Care nu M-am despărţit nicicând
Căci împreună-veşnic sunt cu El, de-acelaşi tron şi cinste
Cela ce dăruieşte celor căzuţi Învierea”.

12. Grăiască de acuma acestea limba ta, femeie,
Şi fiilor împărăţiei le tâlcuieşte taina, celor
Ce-aşteaptă Învierea Mea, Cel Viu.
Mă folosesc de tine ca de o trâmbiţă cu mare glas:
Vesteşte “pace vouă” în temător auz,
Aleşilor Mei prieteni ce s-ascund,
Pe toţi trezeşte-i ca din somn
Ca să mă-ntâmpine şi sfeşnice să aprindă,
Zi-le: Mirele S-a ridicat din mormânt
Şi a lăsat mormântul gol.
Lepădaţi, o, apostoli, gândul trist al morţii, căci a Înviat Hristos,
Celor căzuţi dăruind Înviere.

13. Cum dar limpede a auzit toate cuvintele Cuvântului,
S-a întors fecioara şi a zis celor dimpreună cu ea:
“Minunate-s, femeilor, cele pe care le-am văzut şi povestesc acum,
Deci să nu socotească cineva nebunii cuvintele mele,
Căci nu am fost înşelată, ci inspirată.
Căci m-am umplut de vederile şi dumnezeieştile grăiri ale lui Hristos
Cum şi când, aflaţi de la mine:
După ce m-au lăsat cei veniţi dimpreună cu Petru,
Stăteam plângând lângă mormânt,
Căci socoteam că trupul dumnezeiesc al Celui fără de moarte
A fost luat din groapă.
Dar îndată, milostivindu-Se de lacrimile mele, S-a arătat mie
Cela ce dă celor căzuţi Înviere.

14. S-a preschimbat deodată tristeţea-n bucurie
Şi dintr-odată toate mi s-au făcut alean şi veselie,
Şi nu şovăi a zice: Ca Moise fost-am slăvită,
Căci L-am văzut, L-am văzut nu în munte, ci în mormânt,
Nu în nor, ci în trup
Pe Stăpânul norilor şi al celor fără de trup
Pe Cel ce a fost mai ’nainte, este şi va fi,
Zicându-mi: Maria, aleargă, celor ce Mă iubesc le dă veste
Că-am înviat. Ca o ramură de măslin , primeşte pe buze Cuvântul
Şi celor din neamul lui Noe, du-le vestea cea bună
Care-nsemnează că a murit moartea şi că a înviat
Cel ce dăruieşte celor căzuţi Învierea.

15. Auzind acestea, ceata tinerelor cuvioase
Într-un glas răspuns-au Magdalenei Maria:
Adevărat ce spui şi toate împreună laudă ţi-aducem,
Căci nu suntem necredincioase, ci numai de aceasta ne minunăm,
Cum de până-acum a zăbovit în mormânt
Şi împreună cu morţii a răbdat a fi numărată Viaţa Trei zile la rând,
Că avea să se întoarcă din cele de sub pământ
Aceasta o nădăjduiam şi noi, pentru aceea ziceam:
Pe cel ce-n chit odinioară-a locuit, atunci l-a scos afară,
Cum dar putea de moarte să fi fost ţinut,
Şi dacă pe Iona din fiara mării l-a smuls oarecând, şi din mormânt se va ridica
Cel ce dăruieşte celor căzuţi Învierea.

16. Dar acum să nu socoteşti, cuvioasă, că spusele tale au vreo scădere.
Drept ai vorbit şi nimic din ele nu şchioapătă,
Adevărat cuvântul şi aşezată purtarea-ţi,
Numai că, Maria, voim cu tine să împărtăşim tuturor bucuria,
Pentru ca nu doar un singur mădular dintre noi să se desfăteze,
Iar celelalte, moarte, să rămână fără-a gusta din Viaţa aceea
De Care tu te-ai bucurat din plin.
Fie dar dimpreună cu tine şi gurile noastre pline de Cuvânt,
Să întărească mărturia ta, pecetluind-o.
Să mergem dar, degrabă, la mormânt
Ca să adeverim arătarea Domnului,
A tuturor fie, prietenă, slava ce ţi-a dăruit ţie
Cela ce dăruieşte celor căzuţi Învierea.

17. Astfel grăind, adunarea femeilor de Dumnezeu purtătoare
A ieşit din cetate împreună cu cea care a povestit,
Şi de departe zărind mormântul au strigat:
“Iată locul sau, mai degrabă, iată, sânul cel fără de prihană!
Vedeţi pe cel ce a purtat pe Împăratul,
Iată-l pe cel ce a încăput pe Cel pe care cerurile nu-L încăpură,
Dar sfinţii îl cuprind.
Laudă ţie, cântare ţie, Sfinte Morminte,
Mic şi nesfârşit, sărac şi bogat,
Lăcaşul vieţii, vas primitor al păcii,
Semn de bucurie, mormântul lui Hristos!
Mormânt unuia singur, dar slava lumii întregi, precum a binevoit
Cela ce dăruieşte celor căzuţi Învierea.”

18. Aşadar, după ce au preamărit cu laude
Mormântul Dătătorului de Viaţă,
S-au întors şi au văzut pe cineva pe piatră şezând şi de spaimă, s-au tras îndărăt,
Cuprinse de-adâncă evlavie, plecându-şi capul
Şi cu frică mare aşa grăind:
“Ce este acest chip străin şi a cui e-nfăţişarea?
Cine-i cel pe care-l privim cu ochii?
Oare Înger? Sau om? De sus pogorât,
Sau mai curând din pământ nouă ne-a răsărit?
Foc este, lumină ţâşneşte, fulgeră, scânteiază
Să fugim, fetelor, flăcările să nu ne cuprindă,
Dumnezeiască ploaie, din cer stropeşte pe cei însetaţi de tine
Celor căzuţi dăruind Învierea.”

19. Ne vor călăuzi acum pe noi ca roua cuvintele Gurii Tale,
Cuvinte, bucuria celor întristaţi,
Viaţa tuturor, ca să nu pierim de frică.
Acestea, pe cât socotesc, le ziceau femeile de Dumnezeu purtătoare,
Şi înşirau litanii, până când, mişcat, cel ce şedea pe piatră
Rosti către femei: „Nu aveţi teamă voi, Ci aceşti paznici
Vor tremura, vor încremeni şi vor pieri
De spaima ce-o inspir, ca să priceapă
Că Îngerilor li-i Stăpân
Cel pe Care ei acum păzesc, dar nu Îl ţin,
Căci Domnul a înviat şi ei nu ştiu cum S-a ridicat
Cel ce dăruieşte celor căzuţi Învierea.

20. De-acuma voi veţi fi-nveşnicite, femei de Dumnezeu purtătoare, şi nu veţi muri!
Pe Ziditorul îngerilor căutaţi a vedea,
Pentru ce dar vă temeţi doar de vederea unui înger?
Slujitor sunt al Celui ce S-a sălăşluit în acest mormânt,
Fire şi rânduială de slujitor am.
Şi-n rânduiala-n care am fost pus, acestea mi s-a poruncit să vă vestesc:
Hristos A înviat!
Zdrobit-a porţile de-aramă ale Iadului
Şi-ncuietorile de fier le-a rupt
Şi profeţiei liman i s-a fost pus.
Şi fruntea sfinţilor a înălţat.
Veniţi, femeilor mironosiţe, şi vedeţi unde a fost pus Cel fără de moarte,
Cel ce dăruieşte celor căzuţi Învierea.

21. Luând neprihănită îndrăzneală din cuvântul îngerului,
Femeile au răspuns către acesta cu înţelept cuvânt:
Adevărat a înviat Domnul! precum mai dinainte-ai zis,
Arătându-ne nouă prin cuvânt şi prin înfăţişare,
Că a înviat cu-adevărat Cel Multmilostiv,
Dacă nu ar fi înviat şi nu ar fi ieşit din mormânt,
Tu la mormânt pe piatră nu ai fi stătut şezând.
Când oare vreun comandant de oaste, fiind de faţă Împăratul,
Ar sta jos şi vorbe ar schimba cu cineva?
Şi chiar dacă pe pământ s-ar săvârşi acestea,
Cu neputinţă sunt la cei dintru înălţime,
Acolo unde este tronul nevăzut şi unde stă Cel Negrăit,
Cel ce dăruieşte celor căzuţi Învierea.

22. Amestecând cu frica bucuria, şi veselia cu-ntristarea
S-au întors de la mormânt, precum învaţă Evanghelia,
La Apostoli şi le-au zis lor femeile:
Pentru ce vă pierdeţi cu firea? Şi pentru ce faţa v-ascundeţi?
“Sus inimile! Hristos a înviat!
Adunaţi-vă-n cor şi ziceţi odată cu noi: “A înviat Domnul!”
Strălucit-a Cel ce a răsărit mai înainte de Luceafăr.
Nu vă ofiliţi! Ci înfloriţi.
Arătatu-s-a primăvara. Odrăsliţi ramuri
De rod purtătoare, nu sterpe!
Toţi să batem din palme şi să zicem: “S-a sculat
Cel ce dă celor căzuţi Înviere.”

23. Iar cei ce-au ascultat cu-nţelepciune şi bucurându-se de cuvânt
Au rămas uluiţi şi-au răspuns către femei:
De unde-i vestea-aceasta, copile, povestiţi-ne ce spuneţi!
Un înger poate v-a vestit-o?
–Da, le fu răspunsul, ne-a şi grăit şi ne-a arătat deopotrivă,
Şi Dumnezeul şi Făcătorul îngerilor
A fost văzut de Maria şi i-a zis ei: zi alor Mei! A înviat Domnul!
Veniţi dar, ca berbecii, ca mieii oilor veniţi cu toţii să săltăm şi să zicem:
Păstorul nostru, vino, adună turma Ta, pe noi pe care frica ne-a împrăştiat.
Moartea ai călcat, vino la cei ce însetează de Tine
Cela ce dai celor căzuţi Înviere.

24. Cu Tine să-nvieze, Mântuitorul meu, sufletul meu cel omorât,
Ca nu cumva prea multa Întristare să îl piardă şi-apoi să-l ducă la uitarea
Cântărilor acestora ce-s sfinţitoare.
Da, Milostive Doamne, Te rog, nu mă trece cu vederea pe mine, cel întinat,
Căci în păcate şi în fărădelegi
M-a născut maica mea.
Părintele meu cel sfânt şi preabun, sfinţească-se numele Tău pururea
În gura mea şi pe buzele mele,
În glasul meu şi în cântarea mea!
Dă-mi mie har când voi vesti cântările Tale, Cela ce poţi
Celor căzuţi a dărui Învierea.


Sfântul Roman Melodul, “Imnele Pocăinţei”,
Editura Trisagion, 2006

Sf. Roman Melodul Imne

Comments are closed.