Ideologia rusă (I). Autocraţia ţaristă şi simfonia între puterea ţaristă şi Biserică

arhiepiscopul-serfim-sobolev.jpg
Arhiepiscopul Serafim Sobolev
(1881-1950)

de Arhiepiscop Serafim Sobolev

[…] chemăm pe toţi ruşii să aspire prin mare mila lui Dumnezeu la instaurarea în Rusia viitoare a unei adevărate puteri monarhice, care poate să fie astfel numai prin legătura sa cu Biserica, pe baza simfoniei, în sensul delimitării puterii ţariste autocrate cu ajutorul Bisericii, a Legilor ei dumnezeieşti. Avem în vedere simfonia, acea teorie care a fost enunţată în capitolul 42 din Pidalion (Kormceaia), teorie luată din a VI-a lege suplimentară a lui Iustinian. În respectivul capitol se dă o interpretare a acestei teorii simfonice, care obliga pe purtătorul puterii ţariste să fie apărătorul dogmelor credinţei ortodoxe şi să cinstească Biserica, adică să îndeplinească toate canoanele acesteia, să pună în concordanţă cu acestea legile civile şi să se îngrijească de bunăstarea materială a Bisericii.

        Rezultă de aici că Biserica nu poate fi indiferentă la forma de conducere a Rusiei viitoare. Pentru binele său propriu şi pentru renaşterea Rusiei, aceasta poate aspira numai la reinstalarea puterii autocrate a ţarului, a Unsului lui Dumnezeu.
        În capitolul al şaselea chemăm pe toţi ruşii să aspire prin mare mila lui Dumnezeu la instaurarea în Rusia viitoare a unei adevărate puteri monarhice, care poate să fie astfel numai prin legătura sa cu Biserica, pe baza simfoniei, în sensul delimitării puterii ţariste autocrate cu ajutorul Bisericii, a Legilor ei dumnezeieşti. Avem în vedere simfonia, acea teorie care a fost enunţată în capitolul 42 din Pidalion (Kormceaia), teorie luată din a VI-a lege suplimentară a lui Iustinian. În respectivul capitol se dă o interpretare a acestei teorii simfonice, care obliga pe purtătorul puterii ţariste să fie apărătorul dogmelor credinţei ortodoxe şi să cinstească Biserica, adică să îndeplinească toate canoanele acesteia, să pună în concordanţă cu acestea legile civile şi să se îngrijească de bunăstarea materială a Bisericii.
        În conformitate cu această simfonie, împăraţii bizantini îşi defineau raporturile cu Biserica, mai întâi acordându-i protecţie în lupta acesteia cu ereticii la Sinoadele Ecumenice şi după acestea, în special având în vedere cumplitele silnicii, ce ajungeau până la crime, care erau săvârşite de către eretici în relaţiile cu ortodocşii.
        Conform acestei simfonii, împăraţii bizantini cinsteau autoritatea Bisericii, adică nu se amestecau în treburile Bisericii, iar ei înşişi se considerau justiţiabili faţă de puterea bisericească în probleme de credinţă şi moralitate, lucru dovedit de poziţia lor la Sinoadele Ecumenice, la care nu prezidau niciodată. Împăraţii considerau deciziile luate la sinoade ca fiind obligatorii nu numai pentru toţi supuşii, ci şi pentru ei înşişi, şi recunoşteau puterea legilor civile numai în cazul în care acestea nu contraziceau sfintele canoane.
        Pentru înfăptuirea aceleiaşi simfonii, împăraţii bizantini considerau că este o datorie sfântă să se îngrijească de partea materială a vieţii Bisericii. Fireşte, principala sursă a daniilor în folosul Bisericii venea de la credincioşi, care îndeplineau porunca dumnezeiască a zeciuielii. Însă cel mai important lucru era că sfintele canoane întăreau aceste bunuri bisericeşti ca aparţinând lui Dumnezeu Însuşi, pentru Biserică, acestea fiind de neştirbit. La această neînstrăinare a bunurilor bisericeşti contribuia şi puterea imperială, care prin legile ei le făcea inviolabile şi le punea sub jurământ.
        În acest capitol observăm că, în ceea ce priveşte teoria respectivă, nu se indică cum trebuie să se manifeste în această simfonie Biserica faţă de stat şi în special faţă de puterea imperială. Explicăm această situaţie astfel: Biserica prin însăşi însuşirea ei de credinţă ortodoxă nu putea să încalce simfonia şi să manifeste cezaro-papism. Într-adevăr, nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Însă Biserica a luat parte întotdeauna la această simfonie a puterilor şi a făcut foarte multe pentru ea, readucând la viaţă pe membrii ei prin mijloace binecuvântate şi prin educaţie şi cultură, făcându-i fii de nădejde ai patriei, însufleţindu-le iubirea faţă de împărat şi ţară, până la a-i face să fie gata spre a se jertfi.
        Având o asemenea însemnătate, teoria simfoniei a trecut din Bizanţ şi la noi în Rusia. A acţionat şi aici, definind relaţiile reciproce dintre puterea bisericească şi cea statală, până când a fost desfiinţată în timpul domniei lui Aleksei Mihailovici. Realitatea arată că şi marii noştri cneji, iar apoi ţarii, au fost apărătorii credinţei ortodoxe şi au luptat, împreună cu Biserica, împotriva ereticilor, fapt confirmat de vechile noastre Sinoade, la care aceştia au participat deseori şi au pus în aplicare hotărârile sinodale referitoare la eretici.
        La fel ca şi împăraţii romani, marii noştri cneji şi ţarii au pus în aplicare simfonia în raport de sfintele canoane şi în raport de autoritatea bisericească, în special ţinând seama de Sinoadele bisericeşti ruse, socotind deciziile acestora obligatorii pentru sine.
        Asemeni împăraţilor bizantini, cnejii şi ţarii noştri au tratat şi problema averilor bisericeşti, îngrijindu-se de bunăstarea materială a Bisericii, milostivind-o cu daruri şi ocrotind proprietatea Bisericii cu urice şi hrisoave de danie.
        În ultimul capitol, al şaptelea din cartea noastră, se vorbeşte despre încălcarea simfoniei de către autorităţi în timpul lui Aleksei Mihailovici, existând din acest punct de vedere o analogie între Rusia şi Bizanţ. În Bizanţ simfonia a fost încălcată de mulţi împăraţi din cauza amestecului de natură cezaro-papistă în treburile Bisericii. Însă cei care au încălcat-o în mod special, până la desfiinţarea acesteia, au fost împăraţii bizantini iconoclaşti, care prin încălcarea bazelor simfoniei – a credinţei ortodoxe şi a sfintelor canoane – au nimicit-o cu totul şi chiar au ajuns prigonitori ai Bisericii. Motivul căderii Bizanţului, crede Biserica, a fost tocmai desfiinţarea simfoniei.
        Această desfiinţare a simfoniei puterilor s-a petrecut la noi în timpul lui Petru I. Desfiinţarea a avut loc treptat, fiind pregătită de mai înainte în timpul domniei lui Aleksei Mihailovici, când a avut loc o încălcare a simfoniei odată cu apariţia Regulamentului din 1649 şi în mod special a Ukazului (Ordinului) Mănăstiresc. Acest Ordin s-a remarcat printr-un amestec strigător la cer în treburile bisericeşti. Prin el clerul era adus în faţa judecăţii chiar şi în probleme duhovniceşti, feţele bisericeşti erau numite în funcţii şi erau confiscate parţial bunurile bisericeşti.
        Cel mai de seamă apărător al ideologiei ruse, luptătorul împotriva încălcării simfoniei puterilor şi în acelaşi timp propovăduitorul adevăratei puteri ţariste autocrate, a fost preasfinţitul patriarh Nikon. Fiind conştient de pericolul de moarte în care se află Biserica şi statul, patriarhul Nikon a protestat aşa cum se poate vedea în lucrarea sa Ruinarea, împotriva tribunalului puterii laice care judeca clerul în cauze civile şi eclesiastice. Un protest la fel de energic a venit din partea sa şi împotriva confiscării parţiale a averilor bisericeşti. El a prevăzut că statul nu se va opri aici şi se vor răpi Bisericii toate mijloacele prin care aceasta ar fi putut să înfăptuiască măreţele sale sarcini privind educarea şi luminarea poporului rus şi să-l ferească în acest fel de pieire. De aceea patriarhul Nikon, folosindu-se de pilde biblice, a arătat ce pedepse înfricoşătoare vor veni de la Dumnezeu din cauza prădării Bisericii de bunurile ei. A numit “Regulamentul o carte prăpăstioasă şi blestemată şi a considerat că Ordinul Mănăstiresc împinge statul spre secularizare şi spre începutul pieirii.
        Întrucât îmbisericirea statului rus prin intermediul legilor civile, care nu sunt potrivnice sfintelor canoane şi care sunt pătrunse de duhul Bisericii, depindea de adevărata putere autocrată ţaristă şi de relaţiile acesteia cu Biserica pe baza simfoniei, lupta patriarhului Nikon împotriva Regulamentului şi a Ukazului Mănăstiresc avea drept scop aducerea la putere a unui ţar în timpul căruia să fie cu putinţă înfăptuirea simfoniei puterilor şi înflorirea Bisericii şi a statului. Pentru această luptă patriarhul a avut mult de suferit. El a căzut în luptă, dar a lăsat un testament tuturor ruşilor pravoslavnici: ce trebuie să facă pentru renaşterea Rusiei.
Pentru aceea patriarhul Nikon trebuie să fie socotit un adevărat şi mare îndrumător pentru noi în năzuinţele noastre de a reclădi Rusia cu ajutorul adevăratei puteri autocrate a ţarului, Unsul lui Dumnezeu.

Ideologia rusă, Arhiepiscopul Serafim (Sobolev)
Editura Elsivaros, Bucureşti, 2007


nicolae-ii.jpg

Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei împreună cu familia

Comments are closed.