Pr. Arsenie Boca
(1910 – 1989)
O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta. Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturora, aici şi numaidecât. Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de milă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ar da să înţelegem că Se teme de rău şi-Şi apără stăpânirea, cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricoşaţi de pedeapsa năpraznică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, atotputernicie sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi primind palmele şi scuipările răului ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.
Că nu pedepseşte răutatea numaidecât, cu aceasta îi întinde (răutăţii) ispită puternică, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năpraznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales ca să nu scadă în credinţă începătorii şi să nu se piardă cunoştinţa răsplătirii după fapte.
Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, acelaşi lucru dovedeşte: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multora, neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.
Iată de ce toată grija şi rugăciunea să ne fie, să-i primească Dumnezeu în locaşurile drepţilor pe cei ce ne-o iau înainte, scăpând cu orânduire dumnezeiască din învelitoarea vieţii celei deşarte. Unul dintre slujitorii lui Dumnezeu, tânguindu-se de îngustimea vederii şi strâmtimea credinţei oamenilor, că socotesc numai cele de aici, zice: “Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne, că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să învăţăm a ne lepăda de ea şi să o căutăm pe cea adevărată”.
Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie – afară de păcat – şi nu este moarte, ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o.
II Corinteni, cap. 4:
16. De aceea nu ne descurajăm şi, măcar că omul nostru cel din afară se prăpădeşte, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi.
17. Pentru că suferinţa noastră, uşoară şi de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice măsură, o cumpănă veşnică de mărire.
18. Ca unora ce n-avem în vedere cele ce se văd, fiindcă cele ce se văd sunt vremelnice, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.
II Corinteni, cap. 5:
1. Noi ştim că dacă pământeasca noastră locuinţă, în cortul acesta, se desface, avem în ceruri clădire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mână.
2. De aceea suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer.
Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii, care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie, că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii.
Pr. Arsenie Boca, “Despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni”, pag. 52
Ed. Credinţa strămoşească, 2010
