Cuvânt de învăţătură creştin-ortodoxă

Măn. Sf. Alexandru Svirski,
regiunea Sankt Petersburg,
unde Sf. Ignatie Briancianinov
s-a nevoit în perioada 1827 – 1829

        Ucenicul: Lămureşte-mă prin nişte pilde; în ce chip se naşte smerenia din smerita cugetare, şi smerita cugetare din smerenie?
        Stareţul: Am cunoscut în treacăt un monah care era supus neîncetat necazurilor de tot felul, prin care, precum spunea el, binevoise Dumnezeu să îi înlocuiască stareţul duhovnicesc. In ciuda necontenitelor sale necazuri, îl vedeam pe monah aproape întotdeauna liniştit, adesea bucuros. Se îndeletnicea cu Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii. Read the rest of this entry »

Ierom. Damaschin Christensen
Mân. Sf. Gherman din Alaska,
Platina, California

        În Cuvântul Ortodox, Pr. Serafim scria: “Practicarea creştinismului, şi mai ales a monahismului, implică statul într-un anume loc şi osârdia din toata inima pentru împărăţia Cerurilor. Se poate întâmpla să fii chemat să săvârşeşti lucrarea lui Dumnezeu altundeva sau să fii mutat de unele împrejurări de neocolit, dar dacă nu pui drept temei dorinţa profundă de a îndura totul pentru Dumnezeu într-un anume loc, fără a fugi, cu greu vei putea prinde rădăcinile necesare ca să aduci roade duhovniceşti. Din nefericire, o dată cu înlesnirea comunicaţiilor moderne, poţi chiar să stai într-un loc şi totuşi să te preocupi de orice altceva decât de singurul lucru care trebuieşte – să te ocupi de treburile celorlalţi, de toate bârfele popeşti, şi nu de truda nerisipită trebuincioasă mântuirii sufletului tău în lumea aceasta cumplită.
[…]
        Odată, Pr. Gherman l-a întrebat pe Pr. Serafim dacă este vreun loc în lume unde ar vrea să meargă. “Nu”, a răspuns Pr. Serafim. “De ce nu? Nu vrei să mergi nici măcar la Muntele Athos?” “După sfatul Episcopului Ignatie Briancianinov, ar trebui să ne străduim să avem Athosul în inima noastră. De fapt, noi lucrăm ca să facem propriul Athos aici, în America. Singura problemă este că nu ne-a mai rămas prea mult timp”.
        În lecturile sale din Sfinţii Părinţi, Pr. Serafim a găsit multe pasaje care vorbeau despre virtutea statorniciei, adică rămânerea într-un loc anume [1]. Cele mai multe sfaturi de acest tip veneau din context monahal dar, după cum şi-a dat seama Pr. Serafim, ele nu se refereau numai la călugări. Anthony Arganda, care i-a spus Părintelui Serafim că vrea să se căsătorească şi să aibă copii, îşi aduce aminte că Pr. Serafim i-a spus că sfaturile privitoare la statornicia călugărească se pot aplica şi mirenilor din parohii: “Pr. Serafim mi-a arătat că, dacă omul sare din loc în loc, îşi vatămă putinţa de a prinde rădăcini. El spunea că, chiar dacă viaţa din mănăstirea ta nu e atât de aspră şi concentrată ca într-o altă mănăstire, este mai bine să rămâi acolo, decât să te tot muţi. Tot aşa, dacă în parohia ta nivelul duhovnicesc nu pare a fi prea înalt, spovedaniile se fac formal, corul cântă fals etc, este mai bine să rămâi acolo decât să te muţi într-o parohie unde toate par să fie la un nivel mai înalt. Oriunde te-ai afla, acolo trebuie să-ţi lucrezi mântuirea, şi nu să umbli de colo-colo, căutând expresia perfectă a Ortodoxiei, duhovnicia cea mai înaltă, stareţul perfect etc. Pr. Serafim mi-a spus că statornicia şi credincioşia sunt mari virtuţi. Cel mai mult place lui Dumnezeu perseverenţa ta, smerenia întru lucrarea mântuirii tale acolo unde El te-a aşezat”.

[1]Vezi, de pildă. Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, cap. 256, 535, 551; şi Sf. Nicolae Velimirovici, Prologul de la Ohrid, 14 iunie.[sus]

Ierom. Damaschin, “Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose”
pag. 400-401

Sf. Ignatie Briancianinov
“Cu ce voi mulţumi Făcătorului de bine?
Poate numai afierosind Căutării Lui,
slujirii Lui, toată viaţa mea pământeasca!”

Ştiinţele omeneşti, descoperirile raţiunii omeneşti căzute, au devenit obiectul luării mele aminte: către ele năzuiam din toate puterile sufletului; vagile îndeletniciri şi simţiri religioase rămăseseră deoparte. Am petrecut aproape doi ani în îndeletniciri pământeşti: se născuse şi deja crescuse în sufletul meu o groaznică pustietate, se ivise o foamete, se ivise un dor neîndurat – după Dumnezeu.
[…]
        Între timp, privirilor mele se înfăţişau deja hotarele cunoaşterii omeneşti în ştiinţele cele mai înalte, supreme. Ajungând la acest hotare, am întrebat ştiinţele: “Ce daţi voi ca avere statornică omului? Omul e veşnic, si avuţia lui se cuvine să fie veşnică. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această bogăţie de nădejde, pe care să o pot lua cu mine dincolo de hotarele mormântului! Până acum văd numai cunoştinţe date, ca să zic aşa, cu împrumut, care se termină odată cu viaţa pământească, neputând fiinţa după despărţirea sufletului de trup.
[…]
Ştiinţe! Daţi-mi, dacă puteţi să-mi daţi, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva necuprins şi sigur, vrednic a se numi avuţie a omului!” ştiinţele au tăcut.

Read the rest of this entry »

Pr. Serafim Rose
(icoană de precanonizare)

…oamenii de ştiinţă moderni tind să atribuie evenimentelor istorice cauze secundare, socotindu-le a fi cauzele reale. “Adevărata cauză”, spunea el, “este sufletul şi Dumnezeu: tot ce face Dumnezeu şi tot ce face sufletul. Aceste două lucruri realizează toată istoria; şi toate evenimentele exterioare – tratatele semnate, raţiunile economice care stau la baza nemulţumirilor maselor populare etc. – sunt cu totul secundare. În realitate, dacă privim istoria modernă, întreaga mişcare revoluţionară, este evident că factorul dominant nu este cel economic, ci feluritele idei ce intră în sufletele oamenilor, legate de construirea raiului pe pământ. Odată ce ideile ajung acolo, se întâmplă lucruri fantastice, pentru că problema este duhovnicească.
[…]
Istoria, la urma urmei, nu este o înşiruire cronologică de evenimente politice sau economice; este ceea ce se întâmplă în sufletele oamenilor, în bine sau în rău, şi abia după aceea se reflectă în evenimente exterioare.

Read the rest of this entry »

Cina cea de Taină

       Iată, am ajuns la sfârşitul Sfântului Post de patruzeci de zile; am isprăvit bogăţia postului şi, cu harul lui Dumnezeu, am ajuns la liman. Asta, însă, să nu ne facă să ne trândăvim, ci să ne sârguim şi să priveghem încă şi mai mult. Pentru că şi corăbierii, după ce au străbătut nenumărate mări, cu pânzele întinse şi cu corabia plină până sus de mărfuri, îşi dau mai multă osteneală şi au mai multă grijă, atunci mai cu seamă, când e vorba să intre în port, ca nu cumva să izbească corabia de vreo stâncă şi să facă nefolositoare toată truda lor de mai înainte. Read the rest of this entry »

Pr. Arsenie Boca

        Fiind vorba despre unii oameni care, în lume fiind, se poartă corect, nu fură, nu mint, nu desfrâneaza, Părintele a spus: “Lăsaţi-i, sunt din Legea cea veche. Acolo zice: Să nu …, să nu … Dar găndiţi-vă că Mântuitorul zice de nouă ori: “Fericiţi sunt …, dar nu despre cei ce nu mint, nu fură şi nu desfrânează.

Pr. Arsenie Boca, “Despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni”, pag. 110
Ed. Credinţa strămoşească, 2010

Pr. Arsenie Papacioc
(1914 – 2011)

        Arzând de dragostea pentru Hristos şi de nevoinţe mai înalte, Părintele Cleopa se retrage la pustie în munţii Stânişoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, Părintele Arsenie. Chiar dacă era “pustnic din întâmplare”, aşa cum obişnuia să se smerească Părintele Arsenie, şi iubea mai mult viaţa de obşte, a dragostei de fraţi, decât pe cea aspră a pustiei, ţine totuşi pasul alături de Părintele Cleopa în nevoinţe şi singurătate. Despre experienţa pustiei Părintele Arsenie consemnează: “N-am cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ţinut poziţia pustnicească. Pustia este un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înţelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic… Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea“.
        Pustia îl învaţa pe Părintele să înţeleagă glasul naturii şi mişcările ei, dar şi să fie exigent cu sine însuşi spre a face faţă luptei cu diavolul, care uneori se dă corp la corp în pustie. “În pustie, ne spune Părintele, problemele erau acestea: să-l poţi ţine la distanţă pe diavol. Se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva. Nu se poate rezista decât dacă te stăpâneşte o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău. Şi aş putea să spun cu îndrăzneală că: N-am fost în pustie! Atât numai că suportam rigoarea iernii care era grozavă, nu vedeai lumea, erai în pustie dar nu asta însemna pustia. Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de fiinţa omenească, dincolo de socoteli omeneşti înalte, pentru că viaţa duhovnicească nu este o viaţă calculată, este o viaţă trăită fără cuvinte.”

Fragment din articolul “Viaţa necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc – Apostolul iubirii al Neamului românesc”, “Revista Atitudini” nr.18

Pr. Arsenie Boca
(1910 – 1989)

        O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta. Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturora, aici şi numaidecât. Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de milă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ar da să înţelegem că Se teme de rău şi-Şi apără stăpânirea, cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricoşaţi de pedeapsa năpraznică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, atotputernicie sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi primind palmele şi scuipările răului ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.
        Că nu pedepseşte răutatea numaidecât, cu aceasta îi întinde (răutăţii) ispită puternică, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năpraznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales ca să nu scadă în credinţă începătorii şi să nu se piardă cunoştinţa răsplătirii după fapte.
        Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, acelaşi lucru dovedeşte: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multora, neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.
        Iată de ce toată grija şi rugăciunea să ne fie, să-i primească Dumnezeu în locaşurile drepţilor pe cei ce ne-o iau înainte, scăpând cu orânduire dumnezeiască din învelitoarea vieţii celei deşarte. Unul dintre slujitorii lui Dumnezeu, tânguindu-se de îngustimea vederii şi strâmtimea credinţei oamenilor, că socotesc numai cele de aici, zice: “Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne, că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să învăţăm a ne lepăda de ea şi să o căutăm pe cea adevărată”.
        Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie – afară de păcat – şi nu este moarte, ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o.

II Corinteni, cap. 4:
16. De aceea nu ne descurajăm şi, măcar că omul nostru cel din afară se prăpădeşte, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi.
17. Pentru că suferinţa noastră, uşoară şi de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice măsură, o cumpănă veşnică de mărire.
18. Ca unora ce n-avem în vedere cele ce se văd, fiindcă cele ce se văd sunt vremelnice, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.

II Corinteni, cap. 5:
1. Noi ştim că dacă pământeasca noastră locuinţă, în cortul acesta, se desface, avem în ceruri clădire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mână.
2. De aceea suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer.

        Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii, care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie, că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii.

Pr. Arsenie Boca, “Despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni”, pag. 52
Ed. Credinţa strămoşească, 2010